adim -
Tot ce-am pierdut tăcând în vers palpită,
Se recompune-n prapuri și icoane.
Nu se arată falnic în balcoane
Și-n naos rana nu s-a-nchis, smerită.
Semăn un gest ce mi-a produs frisoane,
Mușcând din carnea neîmpărtășită.
Ridic sfiala din adânc venită
Și o supun să intre în canoane.
Amestec lava scursă din visare
Într-un ungher ferit de năruiri
Și-un gând pe tâmpla clipei va apare
Ca fruct urzit în val de amintiri.
Din craniul trist al zeului ce moare
Țâșnește veghea, râu de amintiri.
8 februarie 2004
Poezie:
Comentarii
alma -
Rețin strofa amestecului de lavă "scursă din visare", ca o imagine inedită, puternică. Mereu mă întreb ce este dincolo de poezie, de conștiența poetică, regăsind aici un posibil răspuns: "Tot ce-am pierdut tăcând în vers palpită".
Virgil -
am o nelămurire vis a vis de "carnea neîmpărtășită". nu prea înțeleg, este vorba de împărtășire "cu carne" - ceea ce îmi pare puțin nepotrivit -? Sau este vorba de împărtășirea "cărnii" (sarx) - ceea ce iar nu înțeleg cum să o interpretez teologic sau filozofic. În același timp știu că fii sînt "părtași sînegelui și cărnii", dar oare despre asta să fie vorba?...