Ar fi putut să se dezlănțuiască de stele;
dar așa cum stătea,
cu șiragul în jurul gâtului,
privea spre lume
ca
spre o fântână
mult prea adâncă
și prea neagră.
Aș putea să ies la lumină!
striga apa,
striga apa
către setea lui
neîmblânzită.
Poezie:
Comentarii
Aranca -
un om singur se inchide in singuratate ca intr-o fintina si ramine acolo refuzind lumina... un om singur e cel ce isi pierde credinta. un poem deosebit.
cami -
lumina despre care vorbești în a doua strofă tot va răzbi vreodată în fântâna "prea neagră" și atunci strălucirea ei, peste puritatea apei, va potoli "setea neîmblânzită". adînc...
anna -
imi place enorm genul asta ofrevarie ... singuratatea e temnita noastra zilnica, fantana mult prea adanca pentru a ne potoli setea de vazduh... cred ca evadarea din singuratate se face, crescand in palme cuiburi de vrabii... e o reteta proprie, dar s-ar putea sa mearga:)
Călin Sămărghiţan -
Mulțumesc de cuvinte. Văd că ieșirea la lumina tentează pe toată lumea. Apa fântânii, vrăbiile cuibului din mână ... câte rețete!