Lasă-mă, Doamne, să mă legăn pe un fir de lumină!
Așa printre stele o cometă sau peste munți vultur plutind
Sau să fiu un ram unduitor și sălciu, susur de apă vuind.

Să mă ții de mâna dreaptă și stânga să plutească prin aer.
În caruselul luminii solare, peste câmpii verzi la întâmplare
Să zbor, să plutesc, să alerg, să visez despre lumină.

Orbitele ochilor îmi sunt uriași cu pielea spatelui tăbăcită.
Greutatea nopților i-a aplecat. Acum sunt bolnavi și osteniți.
Tălpile îmi sunt răni deschise iar degetele au unghii cu flori.

Am rătăcit drumul cerului. Stau în întunericul răstignirii.
Lumea se frânge, cerul se împarte, îngerii fac găști în jurul Tău.
Între noi au crescut munți plini de rugăciuni și cascade.

Cândva am fost balerin. Dansam alunecând ca pe gheață.
Pluteam înainte de a fi lumina și, parcă, înainte de viață.
Ah, cât poate fi de divin întunericul când nu are speranță!

Astfel am învățat să aștept lângă drum și să număr umbre.
Trec singure pline de neîmplinri și de vise nemărturisite,
Ciuturi putrede care slujesc fântânilor de mult secate.

Cerul uneori se întunecă din stoluri care vin și apoi pleacă.
Nu le văd. Umbra lor adânc îmi apasă în spate și vie o simt.
Cu ea după raze de soare mă avânt și lumină cerșesc.

Tu treci cu toți îngerii tăi necunoscuți, cu toți norii departe
Și Te strig cu puterea firii ca din cea mai neagră noapte:
Lasă, Doamne, un fir de lumină să-mi cadă în pleoape!