Atunci când conținutul e inexistent – deși omul e înzestrat cu setea de conținut – lumea devine o tablă de șah în care regulile nu mai contează, pătrățele albe devin negre și viceversa, nu există câștigători și pierzători, iar existența decurge din datul naturii și semantica fluidă, ajustabilă a capacităților umane.
Absurdul ne apare ca stare de fapt, ca mijloc prin care culorile tari ale moralei, ale esteticului și ale religiosului sunt estompate de vidul ontologic exprimat de acestea. Omul –chipul lui Dumnezeu sau maimuța evoluată – a încetat să mai existe. În locul lui se ridică vidul atotmistuitor ce pune semnul egal între toate antinomiile posibile, între toate afirmațiile binare. Și pentru că sunt egale ca valoare, binele și răul, frumosul și urâtul, viața și moartea, Dumnezeu și NonDumnezeu, acestea apar ca o enumerare de dimensiuni echivalente, valorificate diferit de fiecare cultură, grup sau individ. Îndividul e dumnezeul lumii sale, el este principiul ordonator al aparențelor/iluziilor prin care există. Lumea și-a pierdut caracterul stabil, tare, sau absolut în plan ontologic: acum e doar terenul de joacă al individului, un puzzle imens ale cărui piese sunt alese,ordonate și poate chiar create de individ.
Indiferența față de moarte și lipsa poftei de viață; frenezia senzualistă și dezgustul față de orice trup; desemantizarea cotidianului (viața se estompează fără structura Tradiției, evacuate odată cu Dumnezeu) și resemnificarea anumitor momente, fapte sau contexte sociale; conformismul obedient și răzvrătirea; jocul ca plăcere și suferința ca mod de autocontemplare –iată câteva trăsături de caracter ale omului postmodern, un om vidat.