Nu știu. Ceva nu e bine. De cîteva săptămîni, și mai ales de cîteva zile văd această încrîncenare social politică în România. Și aș putea spune „OK, asta e. Vreme de votare. Febră electorală.” Dar nu e chiar așa de simplu. Din două motive. Primul motiv este faptul că România este așa cum este, și este acolo unde este după 25 de ani de la Revoluția din decembrie 1989. Al doilea lucru este această dramatică, supradimensionată așteptare și impresie pe care o văd în mass media și online (și bănuiesc că în întreaga societate românească) cum că românii se află în fața unei cumpene a istoriei, în fața unei alegeri între catastrofă și apoteoză.
Ei bine, sînt român-american și, de vreme ce trăiesc de peste șaptesprezece ani în Statele Unite, recunosc este foarte posibil să nu am o imagine foarte exactă despre România și societatea românească. Bineînțeles însă că nu (mai) trăim în secolul 19, și nici în secolul 20, și nici măcar în primul deceniu al secolului 21. Adică o grămadă de surse de informație și documentare fac astăzi să fie mult mai ușor să ai o imagine mult mai clară despre starea unei țări chiar dacă nu mai locuiești acolo. Asta cu atît mai mult cu cît îi înțelegi limba și psihologia. Deci cînd spun „faptul că România este așa cum este, și este acolo unde este după 25 de ani de la Revoluția din decembrie 1989”, asta înseamnă că, indiferent cît de departe aș fi de România, nu greșesc cînd afirm că România este totuși aproape cea mai amărîtă țară din Europa. Nu greșesc cînd afirm că o grămadă din visurile și speranțele (normale de altfel) din 89 sînt departe de a fi devenit realitate. Nu greșesc cînd afirm că nivelul de corupție, hoția la nivel de economie, nedreptatea socială, abuzul de funcție guvernamentală și minciuna politică au ajuns boli cronice în societatea românească. Cu alte cuvinte România a devenit o țară ce seamănă mai degrabă cu o republică bananieră decît cu o democrație europeană. Desigur multe lucruri s-au schimbat. Ar fi nedrept și absurd să le ignorăm. România de azi nu mai este România din 1989. Dar în același timp multe din aceste schimbări erau inerente. În același timp multe lucruri nu s-au schimbat; cel puțin nu în bine. Iar sentimentul multora este că de fapt în esența ei România nu s-a schimbat. Nu a scăpat de rîia nenorocită a celor 40 de ani de comunism. Că, așa cum exista o nomenclatură securisto-partinică pe vremea lui Ceaușescu, sau o clică fesenisto-criptocomunistă pe vremea lui Iliescu, tot la fel s-a perpetuat pînă astăzi aceeași struțocămilă a baronilor furtului economic împerecheați cu corupta clasă politică românească. Iar o vreme de 25 de ani înseamnă un sfert de veac!! Adică cineva între timp a putut face un copil care la rîndul lui a făcut și el un copil. Adică tragedia asta devine de acum generațională. România nu mai are o boală acută a anilor de post-comunism. Ea este bolnavă cronic. Este o țară abuzată și abandonată de clasa ei politică și jecmănită de oligarhia ei economică. S-ar putea să nu am dreptate dar sînt convins că o mare parte din români gîndesc așa. Deci, ori lucrul acesta este adevărat, și atunci este cumplit de tragic după 25 de ani. Ori nu este adevărat, și atunci există o enormă prăpastie comunicațională și de încredere între foarte mulți români și cei care au puterea politică și economică în țara lor. Cu alte cuvinte contractul social este foarte deteriorat în România.
Al doilea lucru care face ca toată această încrîncenare electorală să fie neobișnuită este, așa cum scriam mai sus, ideea, impresia că „românii se află în fața unei cumpene a istoriei, în fața unei alegeri între catastrofă și apoteoză”.
Ei bine, am fost în piața Operei din Timișoara în 18 și 19 decembrie 1989, în București în ianuarie 1990, am experimentat atunci momente de bucurie și extaz pe care le experimentezi de foarte puține ori în viață. Dar am experimentat și „blues”-ul anilor 90, 91, …94 și așa mai departe cu cumplitele lor dezamăgiri și cinisme. Dezamăgiri în oameni și în „momente cruciale”. Am trăit „cumpenele istorice” din campania electorală a lui Constantinescu dar și dezamăgirile ce au urmat. Deci, cu alte cuvinte, am mai trăit „experiențe” din astea. Și atunci se spunea că e „acum ori niciodată”, că „azi în Timișoara, mîine-n toată țara”. Și atunci eram pe cale să ne alegem ”un nou destin pentru țară”. Știu că și după ce am plecat din România, în 1997, au mai fost și alte „momente cruciale” pentru națiune. Ni s-au mai promis „o altă țară”, „un alt destin”, „o țară a noastră și de care să nu ne fie rușine”. Și toți (toți care eram pe atunci) știm cu ce ne-am ales. Știm ce a urmat. Vorba lui Eminescu: „cum veniră se făcură toți o apă și-un pămînt”.
Nu vreau să fiu cinic. Chiar nu vreau. Nu vreau să fiu sceptic sau fatalist. Chiar nu vreau. Vreau să cred. Dar îmi este foarte greu. În primul rînd am ajuns să am oroare de acest bombasticism teatral al românilor. Poate de aceea îmi place oarecum stilul mucalit de neamț rezervat și cumpănit al lui Iohannis. Asta atîta timp cît reușește să se abțină de la limbajul grandilocvent al clasei politice românești. Dar nu limbajul este problema mea acum, ci înțelegerea lucrurilor și relația dintre aceste înțelegeri și speranța din mintea și inima oamenilor. Adică chiar mai crede cineva după 25 de ani că un om sau chiar o echipă politică poate schimba radical România?? Nu uitați, nu au schimbat-o nici Constantinescu și nici Băsescu ani de zile. Iar pe vremea aceea struțocămila politico-economică a României nu avea banii și cimentul politic pe care le are acum. Nu aș vrea să fiu înțeles greșit. Victor Ponta pare a fi un om viclean. Iar faptul că vine pe tancurile PSD-ului clădit de Iliescu și Năstase îl descalifică total. Dar mă îndoiesc enorm că oricine ar veni la șefia statului va schimba prea multe în România. România se va schimba numai atunci cînd se vor schimba românii. Sînt conștient că această expresie sună cumplit de fatalist și imposibil. Dar nu cred că există altă ieșire. Atîta timp cît marea majoritate a românilor va continua să creadă că ambiguitatea etică, corupția, mita, necinstea de orice natură sînt acceptabile ca mijloace către un scop personal, este naiv să ne așteptăm ca cei care guvernează sau au putere economică, vor gîndi altfel. În România era un banc cîndva. Se spunea că legea este ca bariera. Dulăii cei mari sar peste ea. Cățelușii cei mici se furișează pe sub ea. Doar boii se opresc în fața ei. Ceva îmi spune că lucrurile nu s-au schimbat. Atîta timp cît va mai exista un român care va crede că numai boii se opresc în fața legii, nu cred că se va schimba ceva în România indiferent cine va fi ales să o conducă sau să o administreze.
Am să vă explic de ce am eu obsesia asta cu legea.
Am ajuns să fac alergie la promisiuni electorale pe de o parte, dar și la pretenții electorale pe de cealaltă parte. Pentru că cei care fac majoritatea acestor promisiuni sînt niște escroci. Iar cei care le cer cu înfrigurare sînt în majoritatea cazurilor niște idioți. Adică pretenția asta ca guvernul să facă locuri de muncă și să aducă bunăstare trădează o naivitate populistă soră cu prostia. Toate astea sînt gogomănii. Ele eventual ar putea funcționa într-un stat comunist cu o economie centralizată. Dar un stat democratic cum se vrea România nu poate avea decît o economie de piață. Iar o economie de piață este prin definiție o economie a competiției. Problema cu orice competiție este însă problema corectitudinii, a arbitrajului. Cu alte cuvinte, în orice competiție, meci sau întrecere, reușita ei și performanțele jucătorilor sînt garantate eminamente de corectitudinea arbitrajului. Adică, dacă arbitrul este nedrept și părtinitor jucătorii, echipele vor înceta să mai fie interesate de performanță, vor înceta să dea ce au mai bun, pentru că, nu-i așa, meciul e aranjat. Și treptat meciul va deveni din ce în ce mai prost și va sfîrși prin a fi o parodie. Este adevărat, buzunarul arbitrului se va umple cu cîteva mii de dolari dar spectatorii vor fi păcăliți și în ultimă instanță furați. Dacă extrapolăm asta în lumea economică a unei națiuni lucrurile stau cam așa: atîta vreme cît competiția este corectă, întrecerea este tot mai aprigă. Implicația este că prețurile scad și calitatea produselor crește. Productivitatea economiei respective crește și odată cu ea bunăstarea națiunii. Dar dacă „meciul este aranjat”? Dacă unii participanți la competiția economică pot cumpăra „arbitrul”, care în cazul acesta este guvernul? Implicația este clară: competiția devine o parodie, calitatea scade, prețurile cresc, productivitatea scade și fiecare nu face decît în final să își fure propria căciulă. Există multe astfel de „democrații” în lume. Le poți găsi în Africa și America de sud. Există o organizație internațională, un barometru internațional al transparenței care verifică gradul de corupție al fiecărei țări și publică rezultatele în fiecare an. Una dintre cele mai șocante certitudini din această listă este corespondența dintre nivelul de corupție și nivelul de trai din aceste țări. Cu cît o țară este mai coruptă cu atît este mai săracă. Și cu cît o țară prețuiește cinstea și corectitudinea cu atît este mai bogată. Fără nicio excepție. Este ca o lege imuabilă a binecuvîntării și blestemului.
De ce am vorbit despre lege? Pentru că un președinte sau chiar un guvern nu pot face locuri de muncă și nu pot aduce bunăstare. Nu, într-o economie de piață. E absurd să aștepți așa ceva. Dar pot și au datoria să asigure respectarea și aplicarea universală și categorică a legii. Ei sînt „arbitrul”. De ei depinde bunăstarea și prosperitatea economică în măsura în care sînt paznicii incoruptibili ai legii. O lege universală sub care să stea și oamenii obișnuiți dar și guvernanții, și oamenii săraci dar și cei bogați. Un stat de drept. Pînă nu va exista așa ceva în România, nu va exista prosperitate și încredere în România. Este vreunul din cei doi candidați prezidențiali în stare să aducă așa ceva în România? Aceasta este întrebarea de un milion de dolari.
De aceea sînt încă foarte sceptic.
Foarte mulți români își doresc o schimbare. Întrebarea este dacă toți acești români sînt și gata să plătească pentru această schimbare la față a României. Dacă sînt gata să plătească prin schimbarea radicală a modului cum fiecare din ei, de la ministru și CEO pînă la pensionar și student, se raportează la lege. Atîta timp cît românii vor considera că arbitrul și legea sînt piedici în cale fericirii lor personale, atîta timp cît vor considera că de fapt numai boii se opresc în fața legii, vor putea alege 100 de președinți, și vor trece sute de ani, iar România va rămâne la fel. La fel de nenorocită și săracă.
Aș vrea să mă contrazică cineva și mai ales aș vrea să mă contrazică următorii ani.