să considerăm că ne naştem cu toţii la ora amiezii
într-o zi sclipitoare de vară
pe o planetă
de păpădie

unde orice frică s-ar fi ridicat înspre ceruri
ca un parfum
de smirnă şi crini.

să presupunem că nu ne rămâne altceva de făcut
decât să trăim fericiţi
să ne iubim să facem copii plutitori să împletim coşuri
în care peştii s-ar arunca singuri
unde păsările şi-ar face de bunăvoie cuibare
că aici vom desemna prin sufragiu
un dumnezeu dinamic & cool
oferindu-i pentru necesare întrupări periodice
o scară luuuungă
de păpădie.

şi totuşi
la un moment dat
va strănuta cineva.
e inevitabil.
şi-n cea mai bună lume posibilă
omul simte nevoia
să împingă lumina ceva mai încolo
la drepta
sau stânga
după cum îi apăsă
umbra pe inimă.