Să fie lumină!...și a fost întuneric sumbru.
Deschis-a orizonturi goale spre care umblu,
Vânez încă ace de orologiu contorsionate
Pline de prafuri, amintiri…câtă imbecilitate!
Trezit am fost de vânturi reci la realitate.
Desprinde-mi pielea de pe carne, explică!
Gustă-mi răceala din priviri si ridică
Greața ce o ai pentru mine, insectă!
Apoi întoarce-te-napoi la viața ta infectă.

Să fie pământ!...și astfel a fost mocirlă.
Îngheață în suflarea-mi de neguri obosită,
Cu un ochi îți astept mișcarea, cu celălalt uitarea,
Zeu pentru o zi eternă, creează-mă!
Făurește-mă ceva abstract, apoi aruncă-mă!
Zeu nebun pentru o zi, sunt creație!
Așteptând, la rândul meu, admirație?
Îngenunchiați…și vi se va da scop.
Jucați…și vi se va da scenă în loc.

Să fie apă!...și astfel a fost venin,
Sângele-ți povară, iar mâinile destin.
În complexitatea-ți nebănuită să te zbați!
Privește-ți zeii, de lemn și piatră legați.
Îndemn la umilință, ori nu ești tu una?
Dincolo e capătul, înțelege-ți vâna!
Ucid mereu minte din rutină zămislită
Lăsând loc alteia…mult mai înflorită.

Să fiu Eu!...dar altfel am fost.
Altfel voi fi dar…cu vreun rost?
Sunt ca o ultimă noapte de decembrie rece,
Neștiutor cum și dacă va trece…
Trezitu-m-a întâia dimineață de ianuarie, ce păcat!
Mă loveste gândul că sunt cu mine însurat.
Îmi sar în ochi merii goi încremeniți în geam.
Aceeași frază ciclică mă taie, regrete nu mai am:
“Îți mulțumesc, Adam…”