




de la o vreme trec săptămînal pe Lipscani. constat cu mirare că în capătul dinspre fostul magazin Bucureşti, agăţat de peretele exterior al unei prăvălii cu rochii de mireasă, un difuzor care m-a intrigat mereu încă rezistă vremurilor. era acolo şi în urmă cu douăzeci de ani cînd strada era populată de negustori ambulanţi de grătare cu mici şi jocuri alba-neagra; cred că era acolo şi pe vremea doamnelor cu blănuri şi a domnilor cu pălării, ba chiar cred că era şi pe timpul lui Manole Zarafu.
şi se aud aceleaşi acorduri de vioară acordeon şi ţambal dar cel mai des la ieşirea din pasaj te întîmpină vocea lui Jean Moscopol- aş vrea într-o seară să ne întîlnim/dar nu ştiu cînd e mai bine să ieşim/lunea n-are nici un rost/marţi e rău că merge prost/miercuri ştii şi tu că e zi de post.
nu am fost tentat niciodată să intru în acea prăvălie. să admitem că e reală. s-ar duce tot farmecul dacă aş da înăuntru peste un personaj cu un laptop pe tejghea. de fapt vă spun eu, clădirea nu există. e doar un fundal din hîrtie prins de podul scenei iar în faţa fundalului, agăţat de cer, difuzorul. uneori îmi permit o mică escrocherie o iau pe domnişoara Aurica patroana dughenei “La şicul elegant” şi o mut aici cu toate rochiile ei de mirese. are panglici galbene în părul numai laţe şi citeşte “Magazinul ilustrat”. de multe ori domnişoara Aurica nu e cuminte şi are concepţia ei regizorală pune o placă de patefon şi în timp ce ascultă dă-mi guriţa s-o sărut/căci pentru sărut e dată/ia gîndeşte: nu-i păcat/să ramîi nesărutată? se uită pe furiş la secţiunea căsătorii şi la pozele deocheate din “Trup şi suflet”.
aveam şi eu un difuzor deasupra patului pe peretele dinspre răsărit. tot acolo era o perniţă pentru ace de cusut şi o icoană a Maicii Domnului. aveam şi beţişoare din lemn de salcîm şi învăţam tabla adunării: unu şi cu unu fac doi/doi şi cu doi fac patru/ cinci şi cu cinci fac două mîini cu care să ne rugăm. ascultam la difuzor înviorarea de dimineaţă ştirile transmise de radio Craiova – la nord-vest de Saigon forţele patriotice vietnameze au doborît nu ştiu ce bombardiere americane - şi poveşti nemuritoare, bună seara copii/noapte bună copii. nu ştiu de ce îmi închipuiam că înviorarea de dimineaţă – unu doi unu doi faceţi toţi la fel ca noi- se petrecea într-un bazin cu apă în care îngerii înotau pe spate şi nu ajungeau la capăt pentru că se încurcau mereu în aripi.
Sorin a murit într-un decembrie geros. l-au găsit căzut pe podea lîngă nişte volume de critică literară cumpărate de mine în liceu. frate-miu nu citise nici măcar un ziar de ce ar fi răsfoit astfel de cărţi? m-am dus să-l îngrop. însă mai înainte l-am certat-data viitoare cînd o să mori poate mă anunţi tu nu prin alţii. şi puteai să te îmbraci frumos şi să mori îm pat! nu ştiai că eşti ultimul meu mort? după pomană mi-am adus aminte de difuzorul meu sau poate doar voiam să fug. m-am urcat în pod. nici urmă de difuzor. doar rochia de mireasă a mamei şi un şorţ cusut de mînă, purtat de maica Măria cînd era fată. de un căprior atîrna un strugure stafidit. am luat cîteva boabe m-am aşezat pe o ladă şi am plîns un pic. apoi am văzut locul unde mă iubisem cu Sara şi iar am plîns dar nu prea mult, tot aşa. mai erau acolo doi saci cu sticle goale. pe vremea cînd învăţam tabla adunării luam toate sticlele de pe garduri şi le dădeam ţiganilor la schimb pe baloane. ce păcat că nu mai trec ţiganii pe drum aş avea podul plin de baloane, casa mea ar pluti peste lume împreună cu mine. acum o să rămînă singură.
pe Ştefan Ciucă l-am cunoscut la o partidă de şah în parcul Moghioroş. îl băteam şi eu şi Constantin. îl luam peste picior-Ştefane tu eşti ciuca bătăilor. el, generos din fire mi-a făcut cadou un difuzor Telefunken. prin 1992 ne spunea- vedeţi voi locul ăla peste drum de parc? voi face un patinoar pentru tot cartierul. Ştefan nu a apucat să vadă niciun patinoar acolo. acum pe acel loc s-a ridicat o biserică mare. uneori, de dragul lui îmi imaginez că noaptea sfinţii coboară de pe pereţi şi se dau cu patinele poleite în aur prin naos în timp ce Dumnezeu cîntă la difuzor we are the champions.
Comentarii
Întotdeauna mi-a plăcut aalizei, acum și mai mult când
bobadil -
Întotdeauna mi-a plăcut aalizei, acum și mai mult când îl simt cum apasă pe pedală.
un text bine scris, cu putere de evocare care mie mi-a
sebi -
un text bine scris, cu putere de evocare care mie mi-a lăsat un gust dulce-amar, mai mult amar.o nostalgie bine dozată răzbate dinspre străzile de ieri ale amintirii
lui vlad turburea “La şicul elegant” de îmbrăcat
batori -
lui vlad turburea
“La şicul elegant” de îmbrăcat mirese, Domnişoara Aurica, este cea care cade pradă trăirilor intense. Dezamăgită, cum ne-o descrie Eugen Barbu într- o scenă, în care ea, chiar nu mai suportă, iată, o fată bătrână, Aurica Cârlan, plină de vise şi cu toate acestea fără de ele, pusă în faţa faptului împlinit la auzul unor batjocori, adresaze de nişte vagabonzi, drept sub felinar, iată ce aude:
"- Lăsaţi-o, mă, că e o babă!” Evident, personajul suferă, în imaginaţia lui, cum că ar fi fost altfel decât aşa cum auzise de la acei golani.
Dar, hai, să fim serioşi, ce personaj mai este şi acesta, domnule, Gica? Gică hau-hau!? Şi „trup şi suflet” ce ziar o mai fi şi ăsta?
Cam aşa, cam în acest fel curge povestirea şi aici, ca la Eugen Barbu, deşi stilul, timbrul lui Vlad este mai la patru ace, şi asta pentru că vlad imbină elemente de poem cu proză şi de aceea diferenţa prin poetizare a unor imagini: “aveam şi beţişoare din lemn de salcîm şi învăţam tabla adunării: unu şi cu unu fac doi/doi şi cu doi fac patru/ cinci şi cu cinci fac două mîini cu care să ne rugăm.”
“Difuzorul” lui vlad turburea este un “difuzor de Şipot” pentru că, evident, toate povestirile vin de la Şipot şi se opresc la Bucureşti sub formă de poeme sau nuvele de genul celui de faţă. Personajele sunt frumos creionate. Până şi tristeţea îşi are rostul ei, aici, într-un fragment, pus pe seama lui Sorin, fără să vrea, acesta acceptă, frate fiind, căci plânsul este purificator ca şi la C. Dickens, momentele şi amintirile rămân undeva bine întipărite în minte. Imagini reuşite, cu talent evident, ele nu pot decât să impresioneze cititorul.
Aş mai putea să comentez, dar am fost certată ,cândva, de către autor pentru că, ei drăcie, la un moment dat, mi-a zis ceva de genul, oare sunt celebru şi nu ştiu eu? şi l-am crezut.
E bine să existe câţi mai mulţi autori, de genul lui vlad, care din când în când să spună cititorului: oare am ajuns celebru?
P.S.Dedicaţia şi Finalul sunt o glumă. Sper să fie citite în nota aceasta pentru a se evita interpretările de orice natură. Raluca, ai legătura. Râd.
cu drag,
s.b.
vă mulţumesc. Andu, bine ai revenit,sper să rămîi.
aalizeei -
vă mulţumesc. Andu, bine ai revenit,sper să rămîi.
Cele mai frumoase nostalgii!
Maria - Doina -
Se spune că nu e chiar bine să avem nostalgii din acelea care să ne fure bucuria prezentului, ceea ce ar însemna că nu suntem departe de patologic. Însă felul în care relatează Vlad Turburea amintirile, felul în care ne face să "plângem un pic", nu pentru că nu mai e, ci pentru bucuria că a fost și a lăsat în noi un dor frumos, deci acest fel de a scrie e demn de toată admirația. Apoi, tehnica detaliului, prin care face ca doar unele aspecte să aibă semnificație și pentru lector, e încă o punte care se face între cei doi. Micile inserții suprarealiste au o "realitate" a lor, privită din alt unghi, din acela din care privesc îngerii.
Mulțumesc, Vlad, pentru acest text. Mi-am revăzut o parte din copilărie, am ascultat difuzorul îngălbenit de deasupra patului, am urcat în podul casei părintești și am cotrobăit printre amintiri (eu mâncam nuci și luam struguri proaspeți direct de pe un geam mic... însă strugurii stafidiți par să aibă și alte semnificații). Am plâns un pic :) și da, ce păcat că nu mai trec ţiganii pe drum aş avea podul plin de baloane, casa mea ar pluti peste lume împreună cu mine. acum o să rămînă singură.
Considerație pentru memoria celor dragi!
PS. Ce bine că Hermeneia rulează textele vechi în partea de jos a paginii principale! Nu aș fi recitit acest text degrabă.