eu nu mai cred în iarnă în blana ei de vulpe argintie pe gâtul năvodariului
de unde să se pricopsească el cu o astfel de haină
oraşul meu parcă poartă coşciuge pe umeri de-ar fi căzut şi ultimul avion cerul
are ceva vechime şi oricâte revizii meteo ar fi suportat nu mai este ca la începuturi
limpede în ochii unui nou-născut în iubire î(m)i simt sufletul
unii ar vrea să intre ca-ntr-un hangar cu miros de uleiuri grele
plouă de parcă ar vrea să dea de băut celor arşi de vii
cenuşile acoperă gropile sortite să ne iasă în cale pe drumul în viaţă
suntem într-un noroi din buză la tălpi se construieşte într-un trup obosit
uniforme epoleţi grade cam asta împodobeşte creanga de pin artera principală pe unde şi
visele noastre dacă inima ar strânge toate astea ca într-un globuleţ
singurul din pomul de iarnă orăşenesc
câţiva străini se adună să facă poze o boală cetăţenească de pus la panou

(mie îmi) plouă
este ca şi cum ai cere cuiva să te iubească împotriva voinţei lui