pe silviu Dumnezeu l-a invitat într-o sâmbătă dimineața
la un cancer.
servus tinere, n-ai vrea să ieșim
împreună în oraș la un cancer.

era iunie 13 sau 20 și ploua
străzile miroseau discret a sărăcie și-a singurătate,
așa cum miros mai toate
buzunarele poeților vii.
silviu era poet,
nu se plângea niciodată de nimic.
înjura din când în când, dar numai în glumă,
viața cu toate rudele ei.
avea un fel aparte de a spune
lucrurilor pe nume.
clipea apoi des ca toți oamenii care
nu știu nimic sigur pe lume.

Dumnezeu a avut poftă într-o sâmbătă dimineața de un cancer
și silviu n-a putut să-L refuze
și-a anulat întâlnirea cu maria licența vacanța la mare
și multe curiozități stupide cum ar fi
când naiba o să se oprească odată
ploaia acelei zile.
zâmbind și-a luat umbrela din dulap,
s-a privit în treacăt în oglindă
clipind des ca toți oamenii care
și-ar dori să știe măcar puțin din toate
ale acestei lumi.
a înjurat apoi, în glumă desigur,
pe viața asta știrbă și pe mama ei.