corpul meu filmat în crepuscul când forța răsuflării descrește
când formele se retrag și lasă doar urme în aer și pe pământ
flăcări minuscule sau linii în întuneric în limpezime
sare și fier câmpii cu vegetație neagră și verde
se lasă încet seara pe mare
pe orașe cu lumini stroboscopice pe trenuri pe catedrale
vietato fumare
a împins cineva ziua în cataractă
a tras cineva storul și în aer plutește un oxid tare și violet
film straniu decolorat
umbli printre obiecte printre umbre înșelătoare printre capcane
un spațiu ca o încăpere gonflabilă cu flori artificiale
cu râsete pe bandă magnetică cu focuri de artificii
cu manechine zâmbitoare de sticlă
un mecanism al iluziei
un scamator colorează gunoaiele formând mormane de diamante
te scufunzi în mătase în catifea – în putreziciune –
strigă un înecat și în locul strigătului se aude un cântec
la viola da gamba
domnul în frac face o reverență și îți sfâșie gâtul cu ghearele.
Comentarii
Aranca -
"un mecanism al iluziei" - titlul e deosebit si nu mai putin tehnologia acestuia. atmosfera este cizelata de-o maniera flamanda iar personajele au acele detalii stranii ca intr-o proiectie explodata intr-o perspectiva scenica... imagini spectaculare "se lasă încet seara pe mare pe orașe cu lumini stroboscopice pe trenuri pe catedrale vietato fumare" finalul este tributar unei slabiciuni mai vechi, unei structuri compozite cu tente suprarealiste "strigă un înecat și în locul strigătului se aude un cântec la viola da gamba domnul în frac face o reverență și îți sfâșie gâtul cu ghearele." o pseudoblepsie cronicizata...
citadinul -
Aranca, Și de această dată comentariul dumneavoastră este extrem de avizat. Am incercat să subliniez ideea că ne mișcăm într-un spațiu al iluziei, că există un mecanism și niște manipulatori în fața și în spatele cortinei, că dincolo de realul aparent binevoitor există o "suprarealitate" dură, adesea înspăimântătoare. De aici și tenta de suprarealism a întregului poem, tentă care nu mi se pare a fi neapărat un defect, pentru că poezia celei mai tinere generații, cu care încerc să țin pasul, abundă în "suprarealisme". Vă doresc mult bine, un Craciun fericit și un An Nou fast. Multumesc pentru penita.
lucian -
deși titlul sugerează că cititnd poemul ne iluzionăm, personal, cred că iluzia este ultimul efect pe care reușește să îl sugereze. fiecare vers îmi pare conceput, creat forțat, deși nu contest inspirația și talentul autorului.
citadinul -
lucian, Poemul nu-și propune să creeze iluzii, ci să descifreze mecanismul iluziei în care trăim. N-am dorit să creez un poem "frumos", evanescent, ci, dimpotrivă, un poem sumbru, așa cum e lumea (suprarealitatea) nevăzută care ne agresesază. Știu că așteptările dumneavoastră se îndreaptă într-o altă direcție; ați fi vrut să scriu despre arhangheli și îngeri care ne protejează într-o supralume a credinței, a luminii și a binelui. N-am ce-mi face; deși sunt creștin adevărat, explorarea unor lumi terifiante nu mi se pare interzisă. Vă mulțumesc pentru comentariu.
NMP -
Ceea ce interpeleaza pe cititor mai intai este efectiv titlul "un mecanism al iluziei" inca din primul vers cu singura prezenta a pronumelui "eu"introduce intregul poem care se deruleaza ca un script de film de cinema, o vasta scena neagra cu pete de culori care se anima in lumina regizata de un "deo ex machina". O constructie perfectionata in forma de poem care pune in relief tema printr-o serie de contraste in timp ce vocabularul e utilizat decit in imaginile poetice propuse. aceasta iluminare, joc de umbre mari si lumini minuscule diverse se reflecta pe suprafata artificiala a artificiului, este un mecanism al iluziei, perceptia noastra variind dupa punctul nostru de vedere si este punctul efectiv de vedere in care noi ne situam in spatiu. Calderon in secolul al XVI-lea in plin secol al Luminilor, intr-o Spanie ajunsa la apogeu si deja in plina decadenta, vorbeste de "desengaño" ("Viata e un vis") si demonstreaza necesitatea deziluziei.Poemul cu acest "deo ex machina" in frac si viola da gamba (instrument muzical al renasterii dar atit de faimos in sec XVI-lea) termina cu o nota (si nu cu un strigat) de mare eleganta, in repertoriul ales.
citadinul -
Nicole Pottier, Comentariul dumneavoastră mă onorează. Ați disecat textul până la ultima lui fibră și ați dedus sensuri la care aproape că nu m-am gândit. Condiția de "opera aperta", sugerată de Umberto Eco, se potrivește, probabil, și poemului meu. Oricum, ați reușit să mă convingeți că aveți o foarte buna percepție critică și ar fi păcat să nu valorificați, în eseuri mai ample, această vocație. Vă mulțumesc pentru peniță. Un An Nou fericit!