Scrisul vine compensator la o dimensiune “căzută”: realitatea, așa cum și-o asumă scriitorul. Zădărniciile, timpii irosiți, experiențele de viață (ipostaziate mereu ambivalent), rumegușul clipei –iată carnea din care se va alcătui textul.
Șed la masă și îngurgitez plictisit “Tropical Fruit Cocktail” iar mintea-mi plutește pe ritmul „Cafe del Mar”. Din când în când mâzgălesc ceva pe această pagină și textura literelor sângeră a metafore răsuflate. Important nu e actul scrierii, nici măcar bucățelele tăiate geometric ale compotului tropical; importantă nu e duminica aceasta ejaculată la un capăt de săptămână, nici măcar vocile dinlăuntru pe care se mulează realitatea (desigur, a mea). Nu. Important, de o importanță irepresibilă este

Bun. Mă reașez la masa școlărească, firmituri pe alocuri, și las gândurile să plutească pe unde-ar vrea…
….În 2 luni fosta iubită se mărită… Am fost împreună 4 ani…frumoși…pe cestălalt (de altfel și el, un fost bun prieten de-al meu) îl cunoaște de 8 luni…frumos… Cum de marile iubiri eșuează în melancolii mărețe?... E bun ananasul, în special cubulețele de “papya” –cum au scris chinezii pe cutia tăbloasă. Poate aș mai mânca ceva (animal înrăit ce-mi ești, pântece!). Alexandra se mărită. Casă de piatră. Iubirea poate fi mare…nu însă și măreață!... (Oare, în loc de exclamări divagante, ar trebui să mă răstignesc în semne interogative?) Melodia 15 din “Cafe…” vol. 6 îmi displace: ecourile de tobe mă aruncă într-o scară de bloc părăsită, un bloc cutie-de-chibrituri, specialitatea lui Ceaușescu; pereții perpeliți s-au acoperit cu grafittiuri, gălăgie de copii drăcoși; în colțul acela ferit o copilă și-a pierdut virginitatea…neștiind ce poate pierde și nici ce e de câștigat prin colțuri ferite… Cartierul “Tractorul” –iată scena din care cresc blocurile comuniste de muncitori nefamiliști, îngropate postrevoluționar în mușuroaiele umane și păduchii flămânzi ai ghettoului. Îmi amintesc bine: acolo am crescut. Pescuiesc câte-o eugenie din punga transparentă și galbenă (policromie reușită: galbenul te poftește, transparența îți oferă) ce aproape se răstoarnă din colțul mesei. Toate se întâmplă pe această masă, pixul e martorul evenimentelor ce umplu neverosimil istoriile mici ale vieților noastre.
Mereu am admirat spermatozoizii care vânează persistent cele 15 minute de faimă ale postmodernității. Minunat lucru iubirea, moartea –motive de gândire acută și de…scris! Observ târziu semințele negre (gândaci forfotind) ivite pe jumătatea tăiată a unui fruct tropical (nu-l cunosc, dar l-aș denumi “pepene pălăeț” pentru că e plin de semințe, e portocaliu și are coaja verde în formă de pară). Greu câteodată să mă smulg din contemplația cutiei de compot. Tabla ei inspiră un pericol latent; orice conservă deschisă îți poate lua viața, cine știe cum dai cu mâna peste ea –pac! ți-ai tăiat o venă. Exagerez desigur, Alexandra îl cunoștea pe Silviu încă de când era cu mine. O dată chiar a zis că „este sensibil tare”; îl aprecia ca amic.
Scrisul suplinește timpul. Stai cu ochii beliți în carte și uiți de lume. Tremuri la sentiment, mintea inteligentă pătrunde logica incompletă a narațiunii (incompletă fără tine…) și trăiești “un moment Hallmark”. Apoi privești ceasul chinezesc –imitație imperfectă a unuia antic– și observi decalajul temporal căscat în viața ta. Ai petrecut ceva ore cu ochii așternuți pe paginile unei cărți, atât. Restul de patos extravagant în pretenția sa de adevăr visceral, acest rest, de fapt mult mai important decât rezultatul dinaintea virgulei, ești tu.
“-Ce mai faci?
-Bine”. Decerebrați, producem răspunsuri generalizatoare la întrebări concrete. “Mănânc nesănătos” mi se pare mult mai adecvat, cel puțin în cazul meu. Am găsit niște covrigei “Brezel” undeva pe masă și mă hrănesc cu spor. Covrigeii sunt mai consistenți, sarea lor ionizată face bine organismului. Mai ales duminica 12:00 pe la amiaz’. Când adevărul coboară în capul bărbatului, el devine masculin. Și pentru că bărbatul e bărbat, el se impune lumii, împreună cu adevărurile sale. Adevărul feminin, condamnat prin forța evenimentelor pe locul secund, își cultivă savoarea chiar în absența universalității. Nu lumea (exterioritatea/alteritatea) e râvnită, ci clipa, clipa intensă, multicoloră și degustativă, translucidă și efemeră. Adevărul feminin seduce, energiile sale moi degajă tandrețea copilăriei în doze erotizate. Cine ar putea-o condamna pe Alexandra? Eu nu. Înșiruirea plezuristică de clipe i-a trasat destinul, din care rod căzut în pârg i-am fost eu… Stau pe gânduri: să renunț la covrigei pentru un prânz adevărat, sau să-mi continui scriitura? Grea decizie. Dar prânzul adevărat trebuie pregătit, nu cumpărat. Pentru mine, hrana e dragoste.
În “Tractorul”, la Școala 13 râdeam în pauze cu Monica, o blondină spumoasă. Copiii au un câmp de conștiință limitat la formele realului; fără decriptări complexe și futile. Școala, cel puțin așa cum m-am pomenit eu cu ea, tâmpește. Nihilist, aș dori-o desființată. Timpul privilegiat aparține copiilor; pentru ei orice moment are gust, sensul unuia sau al tuturor fiind aflat abia la altă vârstă. Când deguști.
Snobia de a avea “gusturi”. Crescuți pe o plantație consumeristă, ce altceva putem face? O melodie “periculoasă” pe mp3-player. În genul filmelor „Bond”. Deodată, instinctele detective mi se trezesc: observ peste o pungă sfâșiată 3 covrigei consecutivi, ordonați asemenea unor soldați. Cine i-a pus acolo? Cu ce scop? Lângă ei zace, de asemenea sfâșiată, o punguță maro de M&M’s perfect perpendiculară pe colțul mesei. „Cineva se joacă jocuri cu mintea mea!”-așa ar suna traducerea plată a unei replici (hollywoodiene) de film polițist. Masa devine insuportabilă…bănuiesc o mână vicleană…
Și apoi melodia nr. 11 din vol. 6, “Cafe del Mar”. Pericolul a trecut. Covrigeii i-am mâncat cu poftă, toți trei dintr-o îmbucătură. Cocktailul e gătat.
Fac un duș. Sau m-aș tăia în conserva deschisă tendențios, nu știu.

NOTĂ. Când postezi un text pe Hermeneia, italicele, aliniatele plus alte delicatețuri literare vor dispărea. Cititorul e provocat să detecteze singur subtilitățile…deci, succes! 