S-a înnorat deodată și vântul bate din nord. De obicei de acolo vine ploaia. Țânțarii își fac de cap și e cam cald pentru un sfârșit de aprilie. Fata sta în mijlocul grădinii și privește peste gard, la bunici. Au înflorit cireșii. O ia agale către dig prin pământul cenușiu. Peisajul e rupt din loc în loc de buruieni. Anul trecut mai era iarbă, dar au adus pământ să umple curtea și au acoperit-o. Cu pomii nu înțelege ce-au avut. Privește în jur, un gard alb ușor putrezit, o casa-bijuterie-nouă și un pârâu înșelător cu dig înșelător. Nici un pom, nici copac, doar câte un arbust supraviețuitor și buruieni. Strânge în palme flori de cireș, verifică încă o dată locurile alese, tace și își mușcă buza de jos.

Prietenul : Ea nu știe ce faci? (fata e absorbită, marchează cu lopata perimetrul unei gropi)
Fiica : ….Nu.
Prietenul : Nu te-nțeleg… ce e-n capul tău?!
Fiica : Eh, vechituri. (el tace încurcat și râcâie încet pământul cu hârlețul) Bunicu`... aici e livada lui, mă rog, sau era până anu` trecut… (se urcă cu toată greutatea pe lopata folosită drept hârleț, dar n-o ajută, pământul e tare) ..Pff!!.. (cade de pe lopată) Aici erau pomi, dar tu n-ai de unde știi. Sau știi?...
Prietenul : Nu, n-am fost de mult pe-aici…
Fiica : Na! bravo, s-a rupt!! (aruncă lopata) Zici că suntem în evul mediu! toate’s mâncate și dezmembrate! Tot o coadă și-un capăt...
Prietenul : Hai, că merge! mai avem trei gropi. Ea când vine?...
Fiica : Nu știu.
Prietenul : Cum adică?!
Fiica : Poate veni oricând.
Prietenul : De ce nu-mi spui ?! mă prinzi la mijloc… (dă cu hârlețul pe alături) …Când apare, o să fiu invizibil. O să stau, așa, ca plătica`n dungă..
Fiica : Lasă c-o să fie bine... (i se afundă călcâiele în pământ) N-o să strige… Ține la imagine mai mult decât… În fine.
Prietenul : De ce nu i-ai spus?...
Fiica : De ce?! Părerea mea n-a contat atunci. A tăiat-o, punct!... Bun! O plantez eu din nou. Dac-o taie, iar o plantez! Asta e livada mea, aici creștea ceva, trecutul; i-a păsat? nu! nu-i nimic… îl refacem.
Prietenul : Hai, dă-mi lopata și nu mai fi sentimentală.
Fiica : Poftim! Vezi, că-i cade capătul!... (oftează) Pe-aici umblam după bunicu`, el a plantat-o la început, eram mică… Săpa cu hârlețul printre pomi pentru că tractorul nu încăpea la arat. Mergeam pe brânci după el și adunam râme într-un borcan...
Prietenul : …
Fiica : A murit cu o zi înainte de admiterea la facultate… Urât…înmormântarea a fost o bâlbâială între condoleanțe și felicitări… Uneori simt că n-am apucat să-l plâng.
Prietenul : Poate mi te smiorcăi un pic acum…
Fiica : Te pleznesc!...Un pic de respect.
Prietenul (râde): Vai, mă ierți…. am rămas la frica de maică-ta!…
Fiica : Ei, și tu… nu-i atât de rea. (la depărtare, piuie alarma unei mașini și se izbește o poartă) A, nu. Ea e! Sapă, repede!!
Prietenul : Ne-a văzut?
Fiica : Nu știu! Sapă! Mai avem două gropi și gata!
Prietenul : Dă-te de-acolo, te lovesc! (o împinge)
Fiica : La naiba! trebuia să ne apucăm din partea cealaltă, am fi fost în spatele casei! (poarta se izbește din nou)
Prietenul : Ce face?!
Fiica : Mi-i frică! nu mă uit!
Prietenul : Și-atunci de ce plantezi pomi fără să știe !?!
Fiica : Taci și sapă!! (privește scurt înapoi) …Gata! A plecat!...
Prietenul : Da, da` vine ploaia. Hai să terminăm odată.
Fiica : ... ceva tot ne prinde.
Prietenul : Țânțarii tăi nebuni! (aruncă hârțetul și își cercetează brațele ca un chirurg) parcă-s țintă de tir…
Fiica (se uită lung la el) : parcă ne grăbeam?! O sa mori, ff... am dat de rădăcini, ce loc prost! Hai, taie cu hârlețul că nu mai pot săpa. Repede, măi, picură!
Prietenul : Ce?... Unde?
Fiica : Rădăcini din fosta livada… Acolo! (Se năpustește asupra lor, aruncă hârlețul ca un pumnal, vântul începe să bată mai puternic, poarta se trântește din nou.)
Mama : Ce faceti acolo?
(victorie! le-a tăiat)
(un îngheț succint)
Prietenul : Bună ziua!... Ce mai faceți? (e speriat mort)
(fiica trage de rădăcini… le scoate din groapă, una câte una…)
Mama : Bine, mulțumesc! (e la două sute de metri distanță, etalând cea mai cochetă toaletă posibil, e ca scoasă din cutie; un țânțar nu-și poate desprinde trompa din pielea fetei, ea îl rupe, și cu dosul palmei își șterge transpirația de pe frunte. Prietenul e invizibil.)
Mama : Dar ce faceți acolo?
Fiica : …Plantăm.
Mama : Și ce plantați?
Fiica : …Plantăm pomi, mamă!
(tăcere…)
Mama : …Ce pomi?!
Fiica : Meri, pruni, caiși… Știi că stau la noi caișii, mamă? Cireși și vișini de mai multe soiuri (da, mamă… varietatea e subiectul…) (mamă, de ce te miri?) Mi-ai tăiat livada! O fac înapoi! Ți-am spus!... N-ai vrut să m-asculți …
Prietenul : Ajunge… taci. ( dar îl ignoră, e invizibil; sandaluța roz bate dalele de pe terasa, se sprijină de balustradă și urmărește aliniarea zonelor cu pământ descoperit)
Mama : Copil țicnit!! (intra în casă trântind ușa de plasă) Ca taică-su!
(prietenul redevine vizibil dar tace lung; și plouă)
Fiica : Acum zice că`s ca tata…
Prietenul : De ce? ...ce-avea?
Fiica : Ce-avea tata?! …Ce să aibă… tot ce-i mai rău în mine. N-a ascultat-o niciodată. (taseaza încet pământul în jurul ultimului pom) …dar de copii nu poți divorța.

       Apa băltește la rădăcinile pomilor, iar nodurile de altoire se ivesc mândre și legale, la doi centimetri de sol. Fiica zâmbește. Plouă, nu vede nimeni că plânge. Mama iese din nou pe terasă, de unde o privește cu dor. Ca taică-su. Prietenul e undeva prin curte, privește în pământ, și din nou încetează să existe. Ei, bunicule, cum îți place livada?
       ...Plouă rece, torențial, și nu deranjează pe nimeni.