Aş putea să spun că tăcerile acestea, dacă nu sunt ale lui Simion, cum ne-a obişnuit autorul Turburea, de la o seamă de vreme, sunt ale unui guşter ce-şi poartă o parte din vină într-o “eternitate atemporală”. Aşteptarea îmbracă haina unei căderi “dacă nu ar fi aşteptarea” care “să-i cadă pe piept”, moartea ar fi mai rapidă, rece, nu atât de caldă. E bună liniştea şi împăcarea „soldatului”, sub scut, “aproape linişte”, este învingător.
Frumos lucrat cadrul, din personaje care se pot identifica armonios. O combinaţie scurtă de trăiri sugerate printr-o singură respiraţie. Totul se reduce la sonorizare mută. Practic e o vizuală. E minunat să putem avea fiecare dintre noi, cu noi, un guşter atunci când aşteptarea ni se apropie. Eu nu mă tem.

asteptarea aceea devine sonora, palpabila si vizibila.
asta e o poezie-lectie.

Nu îmi place să o spun dar o spun:))) Pe o poezie, mică, mică cât o furnică, scrisă impecabil, mă-ntreb unde să ducă autorul ditamai peniţa!:)

Sil Via