Asculta Bach în acel început de noapte. Scria că se simte singură şi e frig acolo unde se află. Sigur că înţelegeam fiecare cuvânt. Aproape că îi simţeam respiraţia, îi citeam privirile, resimţeam durerea aşteptării ei. Ignoram să continui croiul altei aventuri. M-am deconectat cu un simplu: „Scuze!”. Sigur că puteam iniţia o nouă poveste a două destine ce nu se vor intersecta niciodată. „Niciodată să nu spui niciodată” spunea ea. Înţelegeam că asemenea escapade on-line nu sunt altceva decât nişte ruperi de realitate, evadări în romanele râvnelor deşarte, într-un epic eudemonic în care cuvintele capătă forma sentimentelor. Melanjuri de fraze, frânturi de eufemisme, semnele solitudinii povestite străinului aflat la unul din nodurile aleatore din paingul conexiunii. Înţelegeam că asemenea legături se soldează cu dezamăgiri insuportabile, mult mai grave decât cele rezultate în urma relaţiilor din realitatea perceptibilă. Insuportabile pentru că celălalt actant, destinatarul, străinul sau fiinţa fictivă de la capătul firului întotdeauna e perceput ca un idolatru, unicul suflet capabil să priceapă singurătatea ta, Emma.
Asculta Bach în noaptea în care încercam să găsesc perfecţiunea, euforia sau vecia pe care alţii o numeau nefiinţă. Pe un viscol năprasnic mă îndreptam înspre gara de nord. Urcând din greu nişte trepte de gheaţă, ajunsesem la prima pasarelă. Ştiam că trebuia să mă îndrept înspre tunel, nicidecum spre gară în care aş fi întâlnit acea fiinţă ce putea să-mi spulbere toate planurile. Păşeam agale. Nu mă grăbeam pentru că timpul meu începea să se epuizeze. Am ignorat două sau trei felinare şi m-am oprit undeva în apropierea tunelului. Încercam să mă debarasez de orice gând. Mă surprindea luciul şinelor. Se spunea că tocmai în acele locuri, uneori, mai ales în urma deselor sinucideri, şinele se spală cu detergent ori alte substanţe cu concentraţie ridicată de compuşi toxici. Mă oprisem însă dintr-un alt motiv. Iluminat de lumina slabă a neonului, pe şina rece şedea un om îmbrăcat în haine ponosite. Pentru început crezusem că era vreun beţiv, cerşetor sau cine ştie ce fel de lichea. Era clar că omul dorea să-şi pună capăt zilelor. Ulterior, după ce am schimbat câteva cuvinte cu străinul am înţeles gestul disperării la care ajunse.
Aştepta rapidul de Bucureşti. La unu şi un sfert urma să sosească în Timişoara. Rapidul în care călătoreau ce-i ce au reuşit în viaţă. Îşi rezervau biletele de clasa întâi, consumau băuturi alese în restaurantele de noapte, schimbau destinaţii în vederea semnării contractelor importante.
Omul se temea. Însă frica ce i-o citisem în priviri era, oarecum, altfel. Generalizată, imparţială, solitară. Se simţea singur pentru ultima dată. În curând va uita ce înseamnă singurătate, durerea singurătăţii, o singurătate ce aproape că îţi anulează propria existenţă.
- … pentru că în minţile altora tu nici nu exişti, zise omul cu un uşor tremur în glas… Du-te, zise! Dacă ai chiar şi o simplă idee pentru care merită să exişti, continuă-ţi drumul.
Ideea mea purta un nume clar: Emma. Emma şi atât. Şi nimic mai mult. Un simplu nume ce îmi anula orice singurătate.

1.

În apropierea tunelului există câteva bănci de piatră, pictate în graffiti reprezentând simbolurile astrale. Există şi câteva nume impregnate pe aceste bănci. În general nume feminine, amestec de nume uzuale cu cele bizare, împrumutate din texte mitologice ori cele de epocă.
- Elza, rosti străinul când m-am aşezat alături de el, pe şina rece ce îşi pierdea luciul în apropierea tunelului. Elza, repeta ca şi cum acest nume ar fi ultimul reazem, ultima idee ce îi permitea să respire.
Azi venise în acest loc pentru ultima dată. Veni să-şi îngroape propria singurătate. Apoi, peste câteva minute, nu va mai fi singur niciodată. Niciodată. Omul aştepta trenul. Îl aşteptam în tăcere. Amândoi. Ca pe un mesager ivit din beznă pentru a ne pierde în hăul eternei uitări. Înţelegeam mult prea bine că în asemenea momente nu e loc de cuvinte. Încercarea de a depăna lanţul amintirilor fără noimă devine sinonimă erorii, lipsei de respect faţă de imperiul întunericului în care urma să adăstăm. În mrejele acelor clipe persista ceva delicat, tainic şi intim. Intim pentru că adevărata exprimare a sentimentelor înălţătoare necesita o asemenea stare. Naşterea, iubirea, moartea sunt ultimele clipe în care familiarismul îşi arată adevărata lui faţă. Dintre toate aceste constituente ale veciei morţii i se acordă cel mai scurt răstimp. Ea vine singură, pe nepregătite, fără a necesita din partea subiectului în cauză prezenţa altui subiect, altei persoane cum se cere în cazul iubirii ori a naşterii. Moartea e unica izbăvire de afluxul efemerului şi singurul tunel ce duce în imperiul eternităţii. Se spune că induce rumorile rememorării, că e un real catalizator dintre uitare şi etern, că… Moartea nu e altceva decât ultima necesitate de cunoaştere a supremului existenţial.
Până la sosirea trenului rămâneau câteva minute. Ultimele din această existenţă. Simţeam un fel de teamă în ochii străinului. Omul ridică privirea către cer şi în acea clipă nu înţelesesem cu exactitate dacă ochii i se umplură de lacrimi sau era vorba doar de fulgii de nea topindu-i-se pe obraji.
- Niciodată nu m-am simţit atât de singur. Azi e ziua mea de naştere.
- …de trecere dincolo.
- Singur rămâi doar atunci când ai timp pentru aşa ceva. În rest îţi iroseşti timpul în cele mai neînsemnate nimicuri. Te zbaţi, te strofoci să agoniseşti zile şi ani ca într-un târziu, în pragul bătrâneţii, să ai ce să-ţi reaminteşti. Denaturezi prezentul pentru că viaţa în plenitudinea ei ţi se pare altfel decât e ea într-adevăr. Îţi croieşti drumul spre culmile succesului şi nu înţelegi că ajunge chiar şi o singură clipă nefastă ca totul, absolut totul să se năruiască într-un mod stupid. Spui lucrurilor pe nume pentru că încerci să ascunzi adevărul din adâncul sufletului. Suferi… Un plâns aproape pueril îi înecase restul frazelor.
Zi de naştere într-o gară de la capătul ţării. Mai precis: în apropierea tunelului dincolo de care înceta orice urmă de viaţă. Visam cu ochii deschişi. Amândoi. Doi străini aşteptând absurdul morţii subite. Singuri, mult mai singuri decât locul pustiit de orice umbră de efemer. Pierduţi într-o iarnă uitată pe calendarul străinei ce ar putea să ne aştepte dincolo de timp. Acel loc putea fi un decor ideal pentru romanul de succes ce nu va fi scris niciodată. Putea reprezenta scena sorţii a doi trecători rătăciţi în destine ce nu ar trebui să le aparţină. Cred că şi el accepta faptul că dacă vreunul din noi ar fi fost vreun poet de duzină, tocmai acolo şi tocmai atunci ar fi compus poemul perfecţiunii.
Clipa naşterii, drumul existenţei, aşteptarea. Trenul…
Am închis ochii. Amândoi. Mi-am aplecat capul simţindu-mă vinovat pentru propria ursită. Începeam să mă simt liber. Mă eliberam de mine cu fiecare cerc de roată alunecând înspre două umbre sortite uitării. Numai că momentul crucial nu s-a produs. Cel puţin pentru mine. Străinul mă împinse lângă banca pictată cu semne astrale. Întors pe drumul pieirii, rostise ultimele cuvinte. Nu reuşisem să le pricep în totalitate. Deduc că în spusele lui persista un nume ce începea să-mi devină tot mai apropiat.
Cineva schimbase macazul destinului. Am închis ochii dar nu reuşisem să mă eliberez de imagini macabre, surprinse ca pe o peliculă de film, pe retina creierului meu. Pete de sânge proaspăt decupau forme abstracte pe pânza zăpezii de un alb orbitor. Emisferele de forma inimii plesneau asemenea bulbilor de rouă trandafirie. Fire rubinii, ghimpi sticloşi, apoşi, de un roşu fosforescent, fluid, fatidic închegau în lacrimile mele în timpul în care nu găseam puterea de a mă mişca din loc. Palmele refuzau să se desprindă de pământul rece pentru că undeva, în adâncul inimii, în fluturi de gheaţă se risipea sufletul străinului ce îmi înapoiase viaţa.
Şi când mă gândesc cât de puţin a durat gestul salvării. Omul a învins fulgerul clipei propriei morţi pentru a-mi reda o nouă cale a existenţei, drumul ce începea în tunelul durerii. Răspunsul meu era neputinţa de a riposta în faţa întorsăturii ursitei. Nu înţelegeam aproape nimic. Nici un gest de răsplată. Nici un răspuns. Nu găseam nici măcar puterea de a mă ridica. Reuşeam să aud zgomotul strident al felinarului clătinat de aripile viscolului. Şi un scârţâit de roţi. Undeva într-o gară de la periferia prezentului meu.
În sfârşit, aşezându-mă pe banca de piatră şi gheaţă, developam ultimele imagini din acea stranie întâlnire. Am dat timpul înapoi, încercând să închipui că străinul încă îmi era alături. L-am îmbrăţişat şi i-am zis că trebuie să mergem mai departe. Încercam să-l conving că dincolo de tunel se întinde o altă depărtare. Moartea e doar o încercare. Ideea ei ne obligă să ne demonstrăm forţa de convingere în faţa destinului. Moartea are miros de fier, de vânt şi zăpadă într-o lume în care merită să crezi în splendoarea unei singure petale de primăvară.
- Cele mai frumoase roze sunt presărate cu o multitudine de ghimpi, completă glasul ce învinse pasarelele timpului.
Ştiam că nu era nimeni alături. Nu puteam să mă las în voia durerii, şocului, aleanului ce începea să mă domine. Doream să evadez într-un alt prezent. Şi atunci mi-am amintit cuvintele străinului întâlnit la răscrucea fugii de mine însumi. După ce îi povestisem de întâlnirea cu Emma, o întâlnire ipotetică (numai tu, Emma, ştii cu exactitate la ce mă refer), omul zise că adevăratele destine nu se întâlnesc niciodată în mrejele acestei vieţi. Nu există comuniuni perfectibile în sfera realităţii în care tindem să credem.
- Nu ne putem întâlni scrisa aici, în această lume, pentru că, altfel, anulăm desăvârşirea sempitermului de dincolo de murul morţii. De aceea cei ce cred în siguranţa dată de aşa-zisa euforie, trăiesc în amăgire şi minciună ce le şterge urmele lăsate pe acest pământ. Adevărul suprem pluteşte dincolo de nefiinţă. Fiindcă tindem să credem în fondul fluorescent al frumuseţii, în şiragul de iubiri tămăduitoare, ne lăsăm seduşi de orbirea prefăcătoriei.
Vorbele sale ce răsunau asemenea ecoului în acel viscol de sfârşit de decembrie mi-au reamintit iniţierea romanului meu cu… Nu! Trebuia să mă opresc. Dar suferinţa creştea cu fiecare clipă. Trebuia să plec pentru că anticipam sosirea spălătoreselor de sânge. M-am ridicat. M-am îndreptat înspre tunel. Nu am mai privit în urmă. Urma o nouă filă pe fasonul destinului meu.
- Moartea nu poate fi văzută de cei ce nu pricep rostul vieţii, zisesem la intrarea în golul întunericului. Un alt tren urma să sosească peste câteva minute. Trenul meu.

2.
Era pustiu şi frig în tunelul nopţii. Reclădeam secvenţele episodului de coşmar. Frica şi ura s-au scurs în regrete şi compasiune faţă de omul graţie căruia continuam să rămân om. Încercam să desluşesc anumite aspecte, aparent banale în angrenajul scenetei smulse de pe cortina eternului. Abia acum realizam că acel bărbat putea să-mi fie tatăl. Avea o vârstă înaintată. Undeva la şaizeci de ani. Tonul vocii, tăcerea grea şi apăsătoare, aşteptarea clipei eliberării, totul, absolut totul năştea în mintea mea idei destul de bizare. Dacă mă axam pe o raţiune exclusivistă, ajungeam să admit faptul că acel străin nici măcar nu existase vreodată. Pentru că nici un om, absolut nimeni, aflat în faţa morţii, nu manifestă o atât de vădită degajare faţă de propria prezenţă. Ajungeam la concluzia contrariului: resimţind răul iminent, începem să manifestăm spasmele comportamentului animalic pentru că în acea clipă, în noi, răbufnesc implozii de instincte. Autocontrolul devine aliatul autosugestiei ce treptat cedează locul neputinţei de a riposta în faţa factorilor externi, alimentaţi până la cele mai arzătoare şi dureroase nuanţe de acea flamă ce mocneşte în noi. Cedăm. Credem că aşa ar trebui să fie. Nu putem schimba radical raza acţiunilor noastre pentru că nu găsim forţa necesară de a ne privi din exterior. Ştim că în asemenea cazuri va ceda cel mai slab. Ceea ce nu puteam realiza în acele momente de restrişte este faptul că celălalt, omul de alături, jertfa sa e, în fapt, salvarea eu-lui nostru. Abia când înţelegem esenţa acestei idei, începem să regretăm.
Regretam. Începeam să deplâng omul ce-mi oferise a doua şansă. Înţelegeam că ajunsesem la răscrucea drumurilor. Raţiunea îmi indica două răspunsuri diametral opuse dar perfect adevărate. Ambele. Din respect pentru străin nu puteam alege suicidul. Suicidul era singura soluţie în faţa suferinţelor incomensurabile, arzându-mi sufletul în acele secunde. Fără voia mea omorâsem un om. Mă simţeam vinovat pentru acea moarte pentru că nu reuşisem să înving intensitatea ideii ce mă ducea până la capătul drumului. Raportat la timp, căile sorţii sunt fără întoarcere ca şi căile ferate pe care, într-un anumit interval de timp, se poate călători doar într-o singură direcţie. Pe aceeaşi cale ferată, concomitent, nu pot circula două trenuri în direcţii diferite cum nici în viaţă nu se pot întâlni pe linia aceluiaşi itinerar doi trecători cu sorţi diametral opuse. Se mai spune că singurele gări în care se zămislesc cele mai ciudate plecări sunt clipele situate la răscrucea amintirilor cu uitarea.
Dacă străinul alese halta uitării, eram obligat să pornesc pe un nou drum ce pleca din staţia amintirii.
- Ţi-am adus biletul către o nouă destinaţie. Era vocea lui urmată de explicaţii precipitate. M-am aruncat de cealaltă parte a şinelor. Am zăcut în zăpadă convins fiind că ai să rezişti. Şi când am văzut că nu mai e nimeni în preajmă, am înţeles încotro te-ai îndreptat. Oamenii ca tine aleg tuneluri în care se pot refugia de ruşinea erorilor comise.
Erau vorbele lui, glasul lui, el. Aici. În faţa mea. Întinzându-mi mâna şi rugându-mă să mă ridic. L-am îmbrăţişat. Nu mai suportam. M-au podidit lacrimile.
- Cine eşti? întrebasem fără să aştept vreun răspuns. Omul continua pe acelaşi ton calm:
- Oamenii ca tine aleg refugiul deoarece simt mult prea multă vină pentru propriile fapte ce, eronat, li se par stupefiante. Încearcă să cunoască sfârşitul căci refuză repetarea aceleiaşi greşeli. Însă de cele mai multe ori, ulterior, înţeleg că drumul lor se schimbase radical. Bucuria şi micile plăceri ale vieţii iau loc necazurilor, compasiunii, durerii. Dorinţa îmbracă hainele veridicităţii. Şi dacă mai adăugăm şi un strop de noroc, asemenea oameni tind să devină îngeri adevăraţi.
Nu ştiu de ce dar cuvintele străinului stârniră în mine o inexplicabilă poftă de viaţă, de cunoaştere şi iniţiere de alte proiecte, aparent, rămase fără sorţi de izbândă.
- Sunt un fost psihiatru. Până nu demult activam la o clinică particulară din Lugoj. Ulterior fusesem diagnosticat cu boala de care vindecasem sute, chiar mii de pacienţi. Înţelegi unde tind.
- Schizofrenie, epilepsie?
- Spune-i mai simplu; spune-i „nebunie”. Şi atât. Numai că cei care s-au pronunţat asupra cazului meu, au omis un amănunt important: teatralitatea mea. De fapt, hotărâsem să mă pensionez pentru că descoperisem o nouă menire: cunosc cărările morţii. Ceva mă făcea să cred că nimeni nu se înşelase asupra verdictului suferinţei străinului. Nu reuşisem să mă abţin, aşa că am răbufnit:
- Vrei să spui că vezi moartea?
- Parţial. Mai precis: îi cunosc traiectoria.
- Eşti un nebun! În ciuda aşteptărilor mele omul nu se simţii câtuşi de puţin afectat de aceste cuvinte. Mai mult decât atât. Mă prinse de mână, spunându-mi că trebuie să-mi demonstreze ceva. Avea o piele rece, catifelată, aproape alunecoasă. În ciuda hainelor ponosite, în ciuda incidentului la care am fost amândoi făptaşi, iradia un iz straniu, îmbietor, ceva ce amintea florile de cais ori castan. Cu greu ne făceam drum prin zăpadă sticloasă. La un moment dat străinul o luase înainte, obligându-mă să păşesc în urma sa. Aveam aceeaşi statură, aproape acelaşi mers, aceeaşi mişcare a mâinilor şi legănarea uşoară a trupului. Ne întorceam la locul accidentului.
- Aşează-te, insistă străinul, indicându-mi banca pictată în graffiti.
- Credeam că ne vom opri doar în incinta gării, rostisem ceea ce gândeam în acele momente. Mă sforţam să înţeleg rostul acelui repaus dar nu găseam nici o explicaţie plauzibilă.
- Priveşte acest felinar, porunci omul. Când am ridicat privirea, văzusem cum clopotul stâlpului căzu la câţiva metri în faţa noastră. Se desprinse din pricina vântului ce nu contenea să înceteze. Se înteţea.
- Cred că acum înţelegi că moartea ne aşteaptă la fiecare cotitură de drum. Imaginează-ţi ce ar fi fost dacă mergeam mai departe.
- Numai să nu-mi spui că eşti mesagerul ei.
- Nu, ricană omul. Trebuie să ştii doar un singur amănunt: începând cu această clipă moartea o aşteaptă pe Emma.

3.

Acelaşi străin îmbrăcat în negru stătea la marginea potecii ducând înspre casa ei. Ultimele cinci minute. Într-un ritm normal. Nu iuţii pasul spre a nu divulga neliniştea ori frica ce o cuprinseră în acele momente. Păşea constant. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum acel om ar fi fost un trecător oarecare, aşteptând vreo maşină de ocazie, ca şi cum… Însă în sinea sa ştia că în decursul unei singure săptămâni nu te poţi întâlni cu una şi aceeaşi persoană, străină şi atât de misterioasă, în cele mai bizare locuri.
Îşi amintea sala de lectură, clipele în care rămase singură, furată fiind de noianul ideilor croite cu atâta înţelepciune; imagini ce generau în mintea cititorului neliniştea în faţa dorinţei de cunoaştere a continuităţii derulării acţiunilor aparent fireşti. Nu era nimeni alături. Un singur om, acelaşi străin de care trecuse anterior, stătea dincolo de geamul bibliotecii. Împânzit de lepidopterele ninsorii, părea a scruta pustietatea parcului în care nu fremăta nici măcar o singură umbră. Rezumând, întregul ansamblu părea un tablou fad, uitat undeva într-o cameră de subsol în care domnea imperiul beznei mişcătoare graţie aripilor şi ghearelor de colb.
Abia când deschise uşa propriei case, resimţii un fel de consolare, ceva ce îi conferea siguranţă, alunga toate gândurile negre, având în prim-plan pe omul de la marginea şoselei.
Emma locuia singură. Într-o casă mult prea mare în raport cu veniturile ei. Poate aşa se explica faptul că nivelul superior, în ultimii ani, treptat deveni o imensă bibliotecă. Acolo unde în mod normal trebuia să se afle sufrageria, dormitorul, o altă baie sau alte camere cu destinaţii clar definite, acolo erau încăperi pline de cărţi, de rafturi cu obiecte vechi, noptiere în care zăceau manuscrisele bunicului ei. O mare parte din toate aceste volume era achiziţionată de singurul bărbat din viaţa Emmei, omul trecut în uitare în ciuda faptului că scrise cele mai importante volume de istorii paralele. Asemenea literatură nu se mai citea în zilele noastre. Aşa se explică de ce nici o editură nu se încumeta să publice aşa-zisele opere. Emma insista. Bătea la toate uşile însă, peste tot, i se răspundea la fel: „Nu prezintă nici un interes”.
Altfel spus, rămasă singură, Emma locuia într-o casă plină de hârtii gălbejite din ţesătura cărora păreau a se prelinge şuvoaiele unui timp paralel, ceea ce putea fii, dacă în anumite momente istorice s-ar fi produs anumite evenimente catalogate de istoricii vremii erori ale epocii.
Însă cea mai mare parte din timp, în imensitatea acestei clădiri, Emma o petrecea într-o cameră iluminată slab, cu storurile veşnic trase, plină de colb cenuşiu sub a cărui cergă dormitau câteva volume importante, singurele cărţi de la parter. Tocmai aici prefera să imagineze şi să creioneze istorisiri despre iubiri imposibile. Unele povestiri, ieşite de sub pana ei, vedeau lumina tiparului; altele aşteptau câteva mici retuşuri cum, de altfel, era şi „Oraşul”, textul de care se apucase îndată. Un text subiectiv, exagerat de subiectiv şi plin de amănunte aparent banale dar care, legate într-un filon epic bine organizat, generau imaginea unui întreg unitar închegat aproape ideal.
Numai că după câteva fraze tăcerea apăsătoare, o tăcere de mormânt în care ideile prindeau contururi clare, acea tăcere stranie fu risipită de zgomotul loviturilor insistente în uşa de la intrare.
- Un oaspete nepoftit aproape de miezul nopţii, glăsui fata, îndreptându-se înspre uşă. Se mai întâmpla şi în alte nopţi. Redactorii, autorii, în general oamenii din cercul ei. Numai că de data asta în faţa ei stătea străinul îmbrăcat în negru.
- Uneori trebuie să cunoaştem chiar şi clipa morţii, zise omul pe un ton agasant de calm.

4.

Îmi ziceam că întotdeauna trebuie să fiu conştient de faptul că moartea pluteşte pretutindeni. Moartea era gândul ce-mi răsărea în fiecare dimineaţă în formă de pasăre, căutând adăstarea în cuibul de flori. Era apusul zborului de dinaintea visului în care mă pierdeam, dornic de a trece dincolo de tumultul evenimentelor agonisite peste zi. Ştiam că doar în cazul în care toate socotinţele mele vor învălătuci magia morţii, existenţa mea va deveni dreaptă şi sinceră. Voinţele vor atinge scopurile propuse; drumul durerii va ajunge până la hatul adevărului şi plenitudinii.
Uneori, citind coloanele interminabile de necrologuri, aveam impresia că lumea, mai precis omenirea şi tot ce conturează prezenţa umană în sceptrul întregului inseparabil, pot fi salvate doar prin învierea celor ce trecuseră dincolo. Ştiu că sună destul de bizar. Dar, în ultimul timp, învăţasem să privesc moartea ca pe o veche servitute care, mai repede sau mai târziu, trebuie plătită cu moneda pierderii a tot ceea ce înseamnă despărţire de iubiri risipite dincolo de timpul uitării. Iubiri tainice, faţă de fiinţe situate dincolo de spaţiul şi propria cunoaştere; pentru lucruri atât de banale încât, în viziunea unui muritor oarecare, nu pot trezi nici o importanţă. Tainele… Astfel, înţelegeam că doar atunci când voi afla toate tainele, ultima taină pe care am să râvnesc s-o descopăr se va numi: moartea. Moartea care, cât de banal nu ar suna, nu e altceva decât cea mai de preţ unire cu marea majoritate, cu întregul, cu plenitudinea eternului situat în dimensiuni indefinibile, acolo unde domnesc legile nescrise: nu devenim altfel doar pentru că murim. În viziunea altora rămânem aceeaşi. Cel mai important este faptul că pentru străini, pentru oamenii care nu ne-au văzut niciodată într-un pasaj din tunelul existenţei lor, noi nu murim niciodată. Acele fiinţe cred că la un moment dat nu le mai scriem pentru că am uitat de ei. Nu! Adevărul e altul. În clipa în care urmele noastre încep să se piardă din vreascurile amintirilor acelor străini, trecem dincolo de orice prezenţă din perimetrul vieţii. Atunci, în imperiul implacabil al morţii, reuşim să conştientizăm anumite pierderi ale propriei fiinţe. Se mai spune că în acele momente, fizic nu mai prezentăm nici o formă. Devenim nisip; nisipul clepsidrei ce măsoară scurgerea eternităţii.
Timpul nostru, tălăzuirile ideilor, zbaterea întru căutarea echităţii supreme, sute şi mii de încercări de reuşită nu sunt altceva decât conturarea unui destin anost, a unei vieţi perfectibile. Moartea şi numai moartea transformă vastitatea vieţii în ceea ce încercăm să numim destin. Destin? Un mormânt deasupra căruia trebuie scris nu ceea ce omul a fost ci, mai degrabă, ceea ce el putea să fie dacă…
Şi dacă moartea e doar o avertizare? Şi dacă poartă un nume exact? Poate că de aceea încercam s-o avertizez. Evident că nu puteam să-i comunic, într-un mod direct, neliniştea ce mă făcea să mă simt responsabil. De mine depindea viaţa unui om. Eram nevoit să încerc să desluşesc anumite aspecte ale şaradei în arealul căreia mă simţeam prizonierul neputinţei. Izbuteam să creionez câteva stratageme, întrebări referitoare la sănătatea ei, grupul de prieteni, aspecte sumbre ale spaţiului în care gravita. Nu aveam nici un element real, nici un punct de care să mă leg ca să pot iniţia itinerariul străinei de dincolo de pânză albastră a monitorului. Cunoşteam doar esenţa numelui şi câteva idei, ce-i aparţineau în totalitate.
Într-o zi ploioasă de toamnă una din eleve ce participa la cursurile cercului de literatură pe care le conduceam, îmi oferise drept cadou un volum de proze scurte, scos la editura tatălui ei. Editorul şi coordonatorul acelei lucrări reunise în trei sute şi ceva de pagini paleta de autori mai puţini cunoscuţi în arealul literaturii postmoderne. Din cincizeci şi ceva de nume, m-a surprins unul singur: numele ei. Nu! Nicidecum acel nume ce foarte bine putea fi un pseudonim reuşit ci, mai degrabă, titlul povestirii semnate de anterior amintitul autor. Ulterior: subiectul, elementele constituente, amănuntele izolate, o manieră aparte de a diseca, închega, cerne şi discerne tumultul trăirilor ce se puteau asocia oricărui muritor.
Emma generaliza absolut totul. Sculptând elementul analizat, înlătura surplusul adjectivelor fără nici o importanţă. Astfel, produsul finit devenea identic cu obiectul situat în oricare dintre unghiurile realităţii. Toţi ştiau că mărul despre care se vorbeşte în text este, de fapt, mărul din farfuria lor. Şi când zic „toţi”, mă refer la cititorii dornici de a cunoaşte o nouă viziune asupra elementelor efemerului în care gravitează.
Înţelegeam că autorul din spatele monitorului albastru nu era sinonim naratorului ori personajului principal din povestire cuprinsă în acel volum de proze scurte. Emma locuia într-un alt spaţiu. Exagerat de firesc. Plin de plictis ori necazuri inducătoare de refulări în sferele imaginarului. Din rarele comunicări de până atunci reuşisem să aflu doar câteva detalii fără nici o importanţă pentru continuarea şirului de idei raţionale. Detalii mai puţin importante despre care nu aş dori să vorbesc aici. Ceea ce trebuie să ştiţi, e faptul că Emma exista într-o realitate la care nu avusem acces niciodată. Cred că tocmai de aceea, încercând să descompun mirifica moarte în mii de turnuri mai puţin importante, ajunsesem la concluzia că, scriind despre această înfăţişare a necunoaşterii, în fond scriu despre străina de dincolo de ecranul azur. Ştiam că există. Ştiam că nu e vorbă de nici o eroare de soft. Vreau să zic, în situaţia mea, eram ferm convins de faptul că ea e prezentă, mult mai prezentă decât mărul din faţa mea, intrat în descompunere, degradându-se într-o substanţă plăcut mirositoare. Da! Îmi plăcea să scriu doar atunci când simţeam acest miros hilar. Scriam despre moarte ca şi cum aş scrie despre o călătorie din care mă întorsesem de curând. Să zicem periplu în arealul mirificului Split, oraşul copilăriei mele; locul unde am învăţat să exist în ritmul văzduhului îmbălsămat de iernile ce anulau orice urmă de leş, de stingere şi uitare… Ştiam că există. Omul de dincolo era o perfectă întruchipare a propriei râvne de cunoaştere, a ceea ce încercam să disec în surplusuri de posibilităţi, toate clădite pe acelaşi piedestal al perenităţii: moartea.
De la Emma aflasem că în cultura orientului larg e răspândit conceptul material, conform căruia conştiinţa e doar produsul acţiunilor creierului, un produs ce apune atunci când cerebelul devine pământ. Pe de altă parte e larg cunoscut faptul că în timpul aşa ziselor morţi clinice, subiectul acestor erori biologice se confruntă cu sentimente şi cele mai bizare trăiri. Totodată la aceste persoane se constată şi o intensă activitate a encefalului, un ritm ridicat de circulaţie a sângelui, ceea ce dovedeşte râvna de întoarcere „acasă”. Tot ea îmi spuse că în arealul pur ştiinţific există şi conceptul renaşterii (reîncarnare, viaţa de după moarte), conform căruia conştiinţa rămâne trează chiar dacă trupul refuză orice stimuli externi. Sufletul capătă alte forme, pur şi simplu trece într-o altă dimensiune. Nu îşi păstrează herbul nucleului pentru a nu anula eternul cunoscut în acele clipe. Îmi mai scria să nu cred în dogmele oferite de religiile sectelor propovăduind adevărul fals pentru că, în cazul în care cad în paingul bruioanelor şi exemplelor puerile expuse, să zicem, de martorii lui Iehova, de penticostali sau baptişti, risc să pierd contactul cu adevărul suprem: dorinţele, râvnele şi aspiraţiile omului din această existenţă sunt transpuse într-o altă lume, cea de dincolo de moarte.
Mă frapau vorbele ei. Încercam să le pricep. Înţelegeam că fiinţa din spatele monitorului havaiu era întruchiparea omului ce puteam să fiu în cazul în care soarta mea lua o altă întorsătură. Dacă rămâneam în Split poate că acum nu aş mai fi suferit aceste imposibilităţi. Aş fi purtat un alt nume: cel al impasibilităţii. Mi s-ar fi deschis alte căi: toate ducând spre uitare. Aş fi reuşit să înving plictisul acestei existenţe, gravitând în jurul aceleiaşi idei: Emma.
Cine era ea şi ce căuta în existenţa mea în care încercam să-i salvez existenţa? Unde era omul de pe calea ferată ducând spre un nou început?
Tocmai în clipa în care încercam să trimit un ultim mesaj, auzisem sunetul strident al soneriei telefonului.
- Te rog să nu uiţi că unele trenuri nu se opresc niciodată… şi un sunet asurzitor, lung, siflant.

5.
Totul se născuse din priviri piezişe, pline de sensuri, de magiile clipelor, risipindu-ne râvnele în croiul imposibilului. Vroiam să fim altfel, să avem alte vârste; să mă opresc în prezent, viitorul ei să crească-n amintire. Ne minţeam singurătăţile cu prezenţa celuilalt. Alături fiind, ştiam că între noi putrezesc murii unui timp diferit. De fiecare dată încercam să ignor adevărul. Mai mereu căutam tertipuri de motive puerile, generând scopuri clare: prezenţa umbrei mele în conul acelui văz violaceu. Nu puteam ignora anumite impulsuri, venite de dincolo de orice raţiune, croite în vise şi pierderi în imaginări. Impulsurile sentimentelor erupte din seva imposibilităţii, din dorinţe devenite dureri, din suflete ce nu aveau nici o vârstă. Visam cu ochii deschişi. Trăiam tumultul acelor tembelisme pentru că încercam să diminuez o parte din suferinţele ei.
„Există doar o singură salvare, îmi scria într-o seară de iarnă. Ar trebui să murim împreună. În locul în care nimeni să nu ne ghicească identităţile. Nimeni şi niciodată”.
Refuzam să-i răspund la asemenea imbolduri. Simţeam aceeaşi neputinţă de a riposta în faţa unui destin implacabil. Ştiam că din sferele sorţilor noastre lipsea nucleul timpului. Acţiunile ne erau guvernate de alte principii.
În acea seară în care graţie softurilor specializate, în regim on-line, desena lumi imposibile, reprezentând evadări de pe tărâmurile absconse ale copilăriei, eu edificam imperii de imposibilităţi în centrul cărora prima făptura ei: „Încuiasem uşa. Mă grăbeam. Trebuia să răspund la un apel telefonic. La secretariat primisem un fax în care se insista să particip la colocviul de ecologie cu tema „Impactul lumii neorganice asupra mediului biologic”. Refuzasem cu desăvârşire. Nu aveam timpul necesar pentru a mă pregăti la un nivel cât de cât decent. Nu puteam să mă prezint în faţa a zeci de auditori cu diverse generalităţi găsite în articolele revistelor de specialitate. Nu aveam nici măcar dispoziţia necesară. Trebuia să continui anumite cercetări, să întocmesc anumite rapoarte referitoare la aspectele climaterice, să retuşez articolul la care lucrasem mai bine de o lună.
Pe drumul spre casă trăiam ciudata impresie că uitasem ceva în cabinetul de biologie, cabinet aflat la al doilea etaj al clădirii în care îmi desfăşuram activitatea de zi cu zi. Uitasem ceva esenţial. Dar nici gând de aşa ceva. Era doar o ipoteză la fel de stupidă ca şi cea referitoare la impactul noilor celule de provenienţă străină asupra corpurilor organice aflate în plina dezvoltare. Era vineri. Eram obosit. Trebuia să dorm câteva ore ca pe parcursul nopţii ce urma să am destulă putere de a finaliza articolul pentru revista „Ecologia”. Evident că puteam să mă întorc din drum. Să descui sala de clasă pentru a scotoci în birou în căutarea vreunei hârtii cu însemnarea mai puţin importantă din timpul pauzei mari. Şi atunci, nu ştiu din ce cauză, mi-am amintit cuvintele Elzei, elevei din clasa a şaptea.
- Aceste notiţe chiar vă ajută la ceva?
- Uneori, răspunsesem, rugând-o să-mi aducă o cafea fără zahăr de la aparatul din hol.
Când se întoarse, copilul mă găsise aplecat asupra aceluiaşi caiet cu velinţe verzi.
- Credeţi în reacţii chimice, biologice sau de altă factură ştiinţifică ce au darul de a produce sau, mai precis, induce diverse sentimente? Nu i-am răspuns. Consideram că era o întrebare mult prea indecentă pentru a primi un răspuns favorabil din partea unui dascăl. Am rugat-o să plece. Mi-a zâmbit şi îmi zise că nu crede în ceea ce doar pare a exista.
Trebuie să vă mărturisesc că Elza era cea mai bună elevă din câte am cunoscut până atunci. Înţelegea în totalitate ceea ce pentru alţii se dovedea imposibilitate. Avea capacităţi înnăscute. Deducea anumite continuităţi pe care chiar şi eu le înţelegeam cu greutate. În schimb, în relaţie cu prietenii ei, dovedea o răceală şi o încleştare în carapacea propriului „eu” ieşite din comun. În jocul relaţiilor ei uneori, chiar şi la orele mele, se simţea prezentă un fel de durere, taină ascunsă dincolo de ochi pe care nu îi puteai privi fără să simţi un fel de compasiune inexplicabilă. Să te uiţi în ochii ei era o durere, chin fizic pentru că în clipa aceea ochii tăi, paradoxal, căutau alte repere. Cel ce avea curajul de a-şi pierde privirea în luciul de smarald al acelor ochi, se trezea cu dureri de cap sau cine ştie cu ce alte senzaţii ale căror sursă nu le înţelegea niciodată. Problema era că de acest fapt era conştientă chiar şi ea.
- Credeţi că lanţul trofic necesită prezenţa fiecăruia dintre noi?
- Ce vrei să spui? ridicasem tonul după ce sorbisem din lichidul aburind. Înţelegând întrebarea, am răspuns afirmativ. La vârsta ei suicidul nu prezenta nici o referinţă…”
Nu mai găseam puterea necesară de a continua acest text… Elza. Cine era această fiinţă şi ce căuta în confuzia existenţei mele? Înţelegeam că era mult mai mult decât o simplă desenatoare: contura croiurile credinţelor mele în cuprinsele utopiei. Se născuse din nimic. S-a născut dintr-un simplu nume, rostit de străinul din noaptea posibilei sinucideri.
Străinul, Emma, Elza… Ce căutau în paingul existenţei mele?
- Moartea, zise străinul, moartea ne uneşte pe toţi.

6.
„Oprise-vor orologiile întru pomenirea numelui tău. Iar timpul uita-va amintiri risipite. Şi atunci îmi vei spune că durerile-s reci, că e frig în tăceri şi-i prea multă distanţă între umbrele noastre. N-am să pot să mă-ntorc. Ai să-ncerci să mă uiţi. Vor rămâne în urmă doar cuvinte pustii şi idei nerostite în oraşul zăpezii. Trenul meu va opri într-o altă uitare. Halta-n care aştepţi nu există pe harta destinului meu. Să mă uiţi ca să poţi să-ţi continui plecarea spre un alt început, spre o altă izbândă…
Mii de lacrimi îngheaţă pe calea ferată. Un străin se apropie şi mă roagă să uit. Să te uit căci ai fost doar un vis imposibil. O zi sau o lună, poate chiar şi un an într-o grea existenţă gonind spre eternul tunel al poverii”.
Încercam să o caut. Rămânea offline. Emma devenea doar o umbră lividă, un tremur firav al unei aripi de gheaţă, sclipind undeva la orizontul ezitării.
În acele seri altcineva începea să-i ia locul: Elvira. Amintirea unui trecut neclar. Incertitudinea unei amintiri pierdute la liziera paradoxalului. Uitarea mea, suferinţa în care îmi înveleam sufletul pentru a înţelege misterul din ghearele căruia nu reuşeam să scap.
Îi trimiteam aceste mesaje pentru că Străinul îmi zise că ea reprezintă o altă faţă a morţii. „- Pentru că este cea mai clară amintire ce îţi schimbase macazul ursitei”.
- Ţii minte seara, balul de absolvire, dansul?
Îmi aminteam cu exactitate fiecare amănunt. Mâna ei era rece.
- Atingerea morţii, continua omul.
Avea ochii verzi.
- Pe câmpii fără margini creşte iarba înaltului. Cerul se oglindeşte doar în rouă şi lacrimi pentru că infinitul zace în ceea ce nu reuşim să cuprindem nici măcar cu vederea.
Resimţeam ceva straniu în acele atingeri. Nu puteam să-i explic. Ea zâmbea şi-mi zicea că regretă un singur detaliu: faptul că nu ne vom mai vedea vreodată.
- Dincolo de talazurile morţii se scrie viaţa ce putea exista dacă…
- …dacă destinele noastre ar fi staţionat în alte halte, l-am întrerupt agasat fiind de acea bizară aducere aminte.
Elvira! Cât de impropriu suna acest nume acum când trecuse aproape o vecie de la ultima noastră întâlnire. Uitasem chiar şi privirea ei, glasul, acele atingeri dintr-o noapte pierdută în hăul reveriei.
Elvira nu era Emma pentru că, în comparaţie cu ultima, trecuse prin existenţa mea asemenea viscolului dintr-o iarnă încrustată pe cartonul unei vechi fotografii. A venit din neant pentru a mă chema înspre adâncurile acestuia.
Continuam acelaşi joc stupid. Ne scriam, încercând să deducem anumite veracităţi:
- Ar trebui să conştientizezi faptul că nu ne-am întâlnit niciodată; faptul că nu vom mai întâlni. Pricepi?
- Ţi-am mai zis că încep să pricep.
- Vei reuşi?
- Rămâne de văzut.
- Şi dacă vei reuşi?
- Atunci?
- Atunci totul se va complica şi mai mult. Cel puţin: pentru tine.
- Îmi strici vacanţa.
- Tocmai de asta ar trebui să te temi, îi scriam. Mă temeam să nu ajung mult prea departe; să nu încep greşit; să nu sfârşesc fără să mă fac înţeles. O simţeam alături…
- Îţi indic un alt itinerariu, îi scriam. Cel al imposibilităţii. La un moment dat între suferinţă şi moarte nu e decât o singură intersecţie. Depinde de puterea şi aura sufletului. Dacă piatra de pe acel drum i se pune în cale, atunci apare refuzul. Dacă recunoşti nisipul urmelor celui ce ar putea exista dincolo de orizont, atunci... Îţi stric vacanţa? De ce? Începi să regreţi?
- Oarecum.
- Regreţi ceea ce nu a fost niciodată… Dacă nu ne-am fi întâlnit în această realitate, ne-am fi împletit destinele într-o altă dimensiune. Simplul fapt că ne cunoaştem, ne va face să ne căutăm dincolo de această viaţă… Să ne căutăm... şi atât...Fără să ne întâlnim...Şi chiar dacă ne vom privi în ochi, nu ne vom recunoaşte.
- Cu siguranţă, scria ea.
Aş fi vrut să-i mai spun că eram în stare să ajung cu ea până la capătul oricărui drum. Că tot ce croiesc în acest imperiu al iluzoricului de cele mai multe ori devine real. Numai că venise Străinul. Mi-a zis că în noaptea asta voi reveni în visul Elvirei şi atunci totul va căpăta alte conotaţii.

7.

Înţelesesem că visul ei se împlinise. Eram acolo. Prezent. În noaptea Elvirei. Renunţam să etalez anumite detalii. Mă tem că, ajungând pe această pagină, ea ar putea înţelege absolut totul. Pricepeam chiar şi refuzul din ziua următoare.
Într-o gară stingheră aşteptam trenul de Belgrad. De acolo urma să mă îndrept înspre Split, oraşul copilăriei mele, locul în care vieţuia singurul suflet ce îmi mai rămase din această existenţă: bunicul meu. Ceilalţi erau dincolo. Cu toţii. Două accidente stupide pentru desăvârşirea singurătăţii mele. Un singur om aflat în pragul morţii mă aştepta în surghiunul său, zăvorât în oraşul de piatră cu izul sării marine.
Nimeni nu ştia că în acea zi împlineam o vârstă oarecare. Nici Emma. Nici Elvira. Nici Elza. Emmei nu puteam să-i scriu absolut nimic. Nu vroiam să induc alte vicisitudini. Încercam să dezbat alte subiecte: fictive, iluzorice, neverosimile. Elvira mă implora să termin o dată şi pentru totdeauna. Elza? Era doar un copil lipsit de puterea priceperii sentimentelor superioare oricărei perceperi. Asemenea simţăminte nu puteau fi exprimate nici măcar în cuvinte.
Nici un cunoscut, vreun prieten, vecin nu intră în sala de aşteptare să-mi zică un simplu: „La mulţi ani!”. Şi acest fapt, această uitare din partea celor care, din necesitate, pătrunseră în fasonul scrisei mele, acest refuz până la urmă, îmi smulse câteva lacrimi.
O femeie între două vârste, citindu-mi suferinţa, mă întrebă dacă mă simt bine. Am minţit-o că mi-am reamintit un episod de coşmar. Şi-a cerut scuzele de vigoare pentru acea neghiobie. Ştiam că era genul de caracter care nu se amestecă în vieţile altora fără a i se cere acest lucru.
Dacă în acea clipă Emma ar fi intrat în acea sală de aşteptare de la capătul durerilor mele…
- Elvira, răsună alături. Femeia vorbea la telefon. Nu era Elvira mea. Ar fi fost mult prea simplu. Era altcineva. O voce metalică, cuvinte repezite, râsete curmând cu plânsul femeii.
- Ignoră-l, zicea ea. Uită-l şi aşa va fi mult mai bine.
Aveam impresia că acele cuvinte mi-au fost adresate într-un mod direct, că eu sunt acela despre care se vorbeşte. Sosi rândul meu să încerc să o liniştesc numai că nu mai doream să mă aventurez într-o altă pierzanie. Am deschis laptopul. Am tastat trei semne de întrebare ştiind că… Ştiam că în visul Elvirei un tren de piatră sau gheaţă oprise undeva în apropierea tunelului. Am coborât… Dar am promis că nu voi povesti acel vis.
Am tastat trei semne de întrebare. Apoi a urmat o întrebare simplă: „Vrei să punem punct?”. „Da!” era răspunsul ei. Tocmai atunci, în acea zi, de ziua mea ea şterse cel mai plăcut vis din tenebrele existenţei mele.
Am minţit-o că eram aşteptat în vederea finalizării unui proiect important. În fapt, aşteptam trenul ce nu se va opri niciodată. De fapt, era ultimul mesaj, ultimul dar cu gust de şperlă, de sânge şi sfară, trimis din partea Elvirei. Am şters-o chiar şi din lista de adrese. Am blocat posibilitatea infiltrării oricărei misive din partea omului de care mă despărţisem la un simplu bal de absolvire; un dans banal; mâna ei rece, mai rece ca acea noapte din gara în care aşteptam ultimul tren spre abis.
Trebuia să împlinesc o vârstă oarecare, să înţeleg că ultima izbăvire de noianul durerilor stă doar în puterea, grandoarea şi plenitudinea morţii.
- De ziua mea mi-ai fost alături, auzisem reverberând undeva în spatele meu. Era Străinul. M-am ridicat şi l-am îmbrăţişat. Mai precis: am izbucnit în plâns. Îi plângeam la piept. Aidoma copilului ce îşi revede părinţii după o lungă despărţire.
- La mulţi ani, zise omul, întinzându-mi o bucată de hârtie ruptă desigur dintr-un carnet de însemnări. „Să nu uiţi că exist!” scria cu un roşu aprins. Nu înţelegeam absolut nimic. Nimeni nu avea nevoie de amintirile mele.
- E scrisul Emmei, completă el. Continuam să plâng oricât de ilar nu aş fi părut pentru ceilalţi călători. M-a oprit doar un simplu apel telefonic. Mi-am revenit. Am tăcut, ascultând ceea ce urma să-mi schimbe destinul.
- La mulţi ani!
Cui îi aparţinea acea voce străină? Cum suna vocea ei? Am uitat. Trecuse aproape o vecie de la despărţirea noastră.

8.

Cui aparţinea respiraţia sacadată, tăcerea ce străpunse hotarele timpului?
Resimţeam un ecou tainic, reverberaţia sufletului amintindu-şi de mine ca de un trecător oarecare, călător spre incertitudinea unei împliniri secrete. Aş fi vrut să-i mulţumesc pentru acel apel. Numai că altceva, ceva din interior, o răbufnire necontrolată mă împinse să-i propun un alt machiavelism.
- Peste o oră trenul de Belgrad va opri în gara ta.
- Nu, zise Elvira, deducând ceea ce urma să-i propun. Nici să nu te gândeşti. Drumurile noastre nu se vor mai intersecta niciodată… Uită-mă! Gândeşte-te că… Un plâns cadenţat, amestecat cu un scârţâit metalic, neînţeles, înecase restul frazelor.
Aveam o ciudată senzaţie că Străinul înţelegea absolut totul. Aşezat alături, răsfoia paginile cotidianului local. Priveam în gol. O vroiam alături. Pe acea bancă rece, în acea gară de la periferia singurătăţii mele.
- Elvira, şopteam cu speranţă că se va răzgândi.
- Să nu urci în acel tren. Erau ultimele cuvinte, urmate de un sunet strident, ceva ce-mi aminti, inexplicabil, finalul melodiei ultimului nostru dans.
Priveam în gol. Se făcea tot mai frig. O tăcere apăsătoare sufoca pustietatea sălii de aşteptare. Ştiam că nu mai există nici o cale de întoarcere. Până la tunel puteam să ajung în mai puţin de un sfert de oră. Numai că, de data asta, trebuia să mă izbăvesc de omul de alături.
- Priveşte, zise acesta, indicându-mi silueta străinei de pe al treilea peron. Peste un minut acea femeie va muri.
- Aiurezi! Refuzam să privesc în direcţia indicată de fostul psihiatru. Ştiam că această respingere îl va agasa şi atunci mă va lăsa în pace. Vreau să pleci, îi zisesem în cele din urmă. Omul se ridică. În drum spre uşă de ieşire, se aplecă după un telefon uitat pe bancheta pe care şedea femeia ce încercase să mă liniştească. Şi totuşi gândul că străina de care îmi vorbisem ciudatul ar putea fi tocmai mama altei Elvire, mă făcu să mă simt responsabil pentru moartea ei prezumtivă.
- Nu! Nici să nu te gândeşti, îmi ziceam, încercând să mă liniştesc. M-am ridicat, m-am apropiat de Străinul rămas în aşteptarea momentului hotărâtor. Aş fi vrut să-l rog să nu mă mai caute niciodată numai că, în acel moment, femeia de pe al treilea peron alunecase pe şine; tocmai în clipa în care trenul de Belgrad sosea fără nici o întârziere.
Au urmat momente de panică, plânsete, strigăte, sirene, zeci de angajaţi ai gării de nord adunaţi, cu toţii, la locul accidentului. Nu mai înţelegeam absolut nimic. Ca în transă, am perceput ultimele cuvinte ale Străinului. Vorbea la telefonul găsit în sala de aşteptare:
- Nu, Elvira… nu, mama ta nu se va mai întoarce niciodată. Apoi, dintr-un tunel de beznă mi se adresă pe un ton sobru: Elvira Milevici?
- Da, răspunsesem fără să raţionez. De unde ştii?
- Întoarce-te, zise omul, întoarce-te în sala de aşteptare. Am uitat un ziar acolo…
M-am întors fără să-i mai spun nimic. Am găsit ziarul. Era deschis la pagina de necrologuri. Am citit: „Azi se împlineşte un an de la trecere întru cele veşnice a fiicei noastre, Elvira Milevici”. Şi alături – poza ei.
Am scos telefonul. Am tastat redialul. Aşteptam. „- Număr inexistent. Pentru detalii apelaţi serviciul nostru de informaţii”.
Înţelegeam că îmi rămânea o ultimă destinaţie: tunelul. Trebuia să aştept ultimul tren. Trenul meu…

9.

Se spune că în oraşe străine, locuri în care nu am fost niciodată, pe străzile copilăriei de care îţi aminteşti destul de vag, fără voia ta, poţi întâlni fiinţe cu identităţi bizare. Se mai spune că năzuinţele, fanteziile şi vrerile noastre se personifică în destinele altor oameni, în vieţile celor ce nu-i vom întâlni niciodată. Când unul din poli trece în uitare, celălalt începe să sufere. De cele mai multe ori cade pradă maladiilor crunte, accidentelor ce lasă urme adânci pentru restul vieţii.
Un asemenea om, proiecţia celei de care mă legau cele mai plăcute amintiri, am întâlnit într-o bibliotecă de la periferia Splitului. Într-o seară de iarnă. În perioada în care aproape că reuşisem să mă eliberez de stihiile trecutului.
- Azi venise în acest loc pentru ultima dată, citea străina care îmi pomenea de fiinţa pe care o numeam „înger albastru, rătăcit în neant”. Veni să-şi îngroape propria singurătate. Apoi, peste câteva minute, nu va mai fi singur niciodată. Niciodată. Omul aştepta trenul. Îl aşteptam în tăcere. Amândoi. Ca pe un mesager ivit din beznă pentru a ne pierde în hăul eternei uitări. Înţelegeam mult prea bine că în asemenea momente nu e loc de cuvinte. Încercarea de a depăna lanţul amintirilor fără noimă devine sinonimă erorii, lipsei de respect faţă de imperiul întunericului în care urma să adăstăm. În mrejele acelor clipe persista ceva delicat, tainic şi intim. Intim pentru că adevărata exprimare a sentimentelor înălţătoare necesita o asemenea stare. Naşterea, iubirea, moartea sunt ultimele clipe în care familiarismul îşi arată adevărata lui faţă. Dintre toate aceste constituente ale veciei morţii i se acordă cel mai scurt răstimp. Ea vine singură, pe nepregătite, fără a necesita din partea subiectului în cauză prezenţa altui subiect, altei persoane cum se cere în cazul iubirii ori a naşterii. Moartea e unica izbăvire de afluxul efemerului şi singurul tunel ce duce în imperiul eternităţii. Se spune că induce rumorile rememorării, că e un real catalizator dintre uitare şi etern, că… Moartea nu e altceva decât ultima necesitate de cunoaştere a supremului existenţial. Se întrerupse. Mă privi lung. Îmi zâmbi. Răsfoi paginile, ajungând undeva la sfârşitul cărţii.
Nu doream să mai ştiu absolut nimic. Am insistat să se oprească.
- Nu pot. E prea târziu. Ai ajuns prea departe. Nu poţi da timpul înapoi.
- Nu aş schimba absolut nimic.
- În schimb, ai înţelege că viaţa ta, până în această clipă a fost doar un scenariu cras, scris de omul ce l-ai izgonit din viaţa ta pentru totdeauna.
- Unde tinzi să ajungi?
- Totul pluteşte în jurul neînţelegerii, refuzului tău de a accepta această viaţă aşa cum e ea. Moartea nu e altceva decât o simplă linie trasă la finalul împlinirii menirilor noastre.
- Dar există şi stingeri premature.
- Nu uita că unii dintre noi au fost trimişi în dimensiunea acestei existenţe chiar şi pentru a scoate un simplu ţipăt, a rosti un singur cuvânt, a visa o singură idee.
- Îmi aminteşti… Însă străina duse degetul la gură, poruncindu-mi să tac. Continua să citească
- În acea noapte, pentru câteva ore am fost deconectaţi de la Internet. Am ieşit cu gândul că am s-o întâlnesc în paingul acelor străzi, toate ducând spre unghere în care se consumau sorţi străine. Şi dacă aş fi întâlnit-o tocmai atunci, undeva într-un bar mediocru, nu i-aş fi spus nici un cuvânt. Nici măcar nu m-aş fi apropiat de ea pentru că, în tot acest timp, fără să ne vedem vreodată, comunicând într-o lume extrem de ipotetică, între noi au crescut legături inseparabile. Nu ne vedeam, nu ne auzeam dar ne simţeam prezenţa dincolo de orice oprelişti. Emma ştia când mă conectam şi când eram pe invizibil. Fără a da greş, presupuneam clipa în care pornea calculatorul cu toate că, de fiecare dată, această simplă apăsare a butonului avea loc în ore diferite. În toţi acei ani între noi au curs atâtea cuvinte şi sentimente, încât, graţie acestora, reuşisem să ne cunoaştem mult mai bine decât cei care au trăit alături o viaţă întreagă. Tocmai de aceea realizam că nici măcar moartea nu ne mai poate despărţi. Ceea ce nu se întâmplase în realitatea existenţelor noastre, nu pot fi şters de buretele nefiinţei…
Străina închise cartea. Aş fi vrut să continue însă a recunoscut că ceea ce urma nu mi-e permis să ştiu. S-a ridicat. S-a apropiat de mine. Era ea… Cu fiecare pas, cu fiecare centimetru, cu fiecare respiraţie. Cea de atunci. Mi-a întins mâna tocmai în clipa în care de undeva din spatele rafturilor ticsite cu volumele peste care se aşternuse colbul timpului, în valuri unduitoare se revărsa melodia din seara balului de absolvire.
- Elvira Milevici, rosti printre lacrimi. De data asta vom urca în acelaşi tren.

10.

- De data asta vom urca în acelaşi tren, repetă Elvira. Fără nici o întârziere.
- Nu ne vom grăbi. Altfel, riscăm să omitem detalii esenţiale; de exemplu: certitudinea existenţei tale.
- Existenţa mea? La ce te referi?
I-am întins mâna, în semn că accept acel dans. M-am ridicat. Am privit-o în ochi. Ea înghiţii în gol. Mă prinse de încheietura mâinii. Urma ultimul dans. Numai că tocmai în acea clipă sună telefonul. Abia când îşi retrase mâna, am resimţit ondulări de frisoane reci, inundându-mi întregul corp.
- Nu, mamă, nu pot să-l ignor. Să-l uit?! Cum aş putea să-l uit dacă mi-e alături? Gesturile ei, un fel de stare de nelinişte, tremurul uşor al degetelor mâinii stângi, paşii grăbiţi spre uşa de ieşire; absolut totul mă făcea să cred că urmează o nouă deziluzie. Ceva îmi zicea că orice încercare de a o întoarce din drum, nu prezenta nici un rost. Nu stăteau în şartul meu asemenea acte demne de a devia cursul firesc al destinului. Dacă a ales o asemenea despărţire, nu puteam să mă opun. Era dreptul ei. Gândul s-o ajung din urmă şi să-i cer explicaţii deşarte îmi devenea cu totul străin. Preferam să rămân ostaticul situaţiei, pustietăţii ticsite de izul timpului pierdut, spaţiului ce mă adăpostea de vacarmul confuz al nopţii din visul altei amintiri. Cartea rămase deschisă la penultimele pagini. Însă până la decizia lecturii ce ar putea explica anumite detalii hotărâtoare, îmi amintisem mesajele ultimei legături on-line:
- Am să te las dacă asta vrei, îi scriam în acea noapte.
- E doar o idee ca şi multe altele. Personajele tale sunt persoane reale. De ce nu incluzi şi acest amănunt în lanţul acelor fabulaţii? Oferi tot felul de note lămuritoare dar te temi să spui adevărul.
- Sunt ferm convins că la început nici măcar nu presupuneai că vom ajunge până aici. Şi totuşi accepţi. De ce nu mă refuzi? O dată şi pentru totdeauna.
- Nu ştiu. Nu pot să-mi explic. Simt că există ceva dincolo de puterea noastră de pricepere. Ceva ce mă face să rămân alături; oriunde ai fi, oricine ai fi.
Îmi aminteam fiecare cuvânt. Cu exactitatea detaliului. Era ca şi cum, închis în acea bibliotecă lipsită de orice alt suflet, era ca şi cum tocmai atunci continuam acea bizară comunicare. M-am aşezat. Am deschis laptopul, convins fiind de faptul că salvasem toate acele conversaţii. Cu stupoare, în cele din urmă, constatasem că cineva şterse toate fişierele cu numele ei. Poate că era doar o simplă eroare de soft. Poate că nu salvasem absolut nimic. Totul era aici: în inimă şi-n gând. În comparaţie cu zip-urile parolate, conţinând epistolele trimise de Emma, mesajele ei erau arhivate într-o altă dimensiune: cea a spiritului. Numai timpul putea să le decripteze adevărata lor semnificaţie.
- …pentru că ştiu, resimt suferinţa ta, reaminteam frazele aceleiaşi legături.
- Nici să nu te gândeşti, nega ea.
- …până nu e prea târziu.
- Pentru cine?
- …totul se va complica şi mai mult.
- Răspunde-i, scria ea. Ştiam la ce se referă. Ştia absolut totul.
-…o durere ce germinează în mădularele subconştientului.
Alte imagini se succedau cu repeziciunea viscolului ce punea stăpânire pe întregul oraş. Îmi reveni în minte portretul femeii de pe al treilea peron, din acea noapte încrustată pe derma unui timp aproape uitat. Un accident stupid. Un pas greşit. Alunecarea. Trenul de Belgrad. Înţelegeam că femeia îşi aminti de telefonul uitat în sala de aşteptare. Hotărî să se întoarcă, numai că făcuse pasul greşit. Cât de absurd mi se păru acel episod după ce pricepusem anumite conotaţii. Mă străduiam să mă debarasez de orice amintire. Am luat cartea. Am citit:
„Gara din Timişoara e unul dintre nodurile esenţiale în desişul căilor ferate ce leagă vestul bătrânului continent de centrul acestuia. Omul ce ajunge în acest nod, cu gândul de a pune capăt zilelor, trăieşte senzaţia celor mai dureroase plecări dintr-o lume cenuşie, placidă, plină de istorii în care nu există nici un loc pentru el. Un asemenea om ajuns în acel spaţiu înţelege că nu mai are nici o posibilitate de întoarcere. La început intră în barul din incinta gării, apoi, în tăcere, aşteaptă să-i sosească rândul la casa de bilete, pentru a nu stârni nici o curiozitate; dă ultimii bani şi, în singurătate, în cea mai adâncă singurătate, se îndreaptă spre locul faptei. Trece de pasarelă, de banca pictată în graffitti. Se opreşte în dreptul plantaţiei de platani. Acolo unde trenurile par a coti brusc; unghiul de vizibilitate devine mult redus. În întuneric aşteaptă punctul culminant. Aşezat pe şinele duble de gheaţă, se debarasează de orice gând, orice vis, orice impresie pierdută într-un trecut sortit uitării. Un asemene om…”
Ceva îmi spunea că citesc un pasaj greşit, lipsit de importanţa momentului în care ajunsesem. Hotărâsem să caut alte fragmente numai că în acea clipă am văzut-o apropiindu-se în grabă. Nici măcar nu am perceput scârţâitul uşii metalice. M-am ridicat, surprins fiind de acea întoarcere inexplicabilă. N-am reuşit să ne spunem nici un cuvânt pentru că telefonul ei sunase pentru a doua oară. Un glas cunoscut, glas de bărbat îmi stârni toată atenţia.
- Nu, Elvira… nu, mama ta nu se va mai întoarce niciodată.
I-am spus telefonul şi, făcând abstracţie de faptul că Elvira îmi era alături, am zis:
- Obligă-l să urce în trenul de Belgrad!

11.

Ea putea fi în oricare alt tren. Putea trece alături. Prin tunelul gândului meu, prin vrerile mele, schimbând macazul odată cu plecarea spre un alt început.
- Unele trenuri nu se opresc niciodată, îmi reverberau în minte cuvintele dintr-un trecut indefinibil. Erau vorbele ei, respiraţia ei, scrisul ei. Nu-mi aminteam cu exactitate momentul în care le aflasem pentru prima dată. Aveam o ciudată impresie că s-au scurs dintr-un prezent indefinibil. Sunau ca un îndemn, ca o povaţă, ca o rugăminte. Atunci, în acel tren ce gonea în noapte, căpătau alte accepţii. Mai ales că, după un scurt răstimp, realizasem că eram singurul călător din acel vagon. Locul patruzeci şi şapte; lângă geamul poleit cu luciri slabe ale lampadarelor dansând în conuri de zăpadă.
Ca în transă, în minte îmi reverberau cuvintele poemului inducător de amintiri dureroase:
„Aprils have passed, like trains passing by
It seemed to be over
There exist many places we haven't been to
But someone else took you there”
Însă acel poem, în limba mea, suna mult mai amar:
Prošli su Aprili, ko vozovi kad prodju,
izgledalo je da je gotovo
Postoje mnoga mesta na kojim nismo bili
a neko te je drugi odveo.
Acele cuvinte induceau stări stranii: un fel de melancolie în melanj cu nevrozele rezultate din lipsa de răspuns în faţa încercărilor vieţii. Mă lăsam purtat de drumul ursitei. Rătăcit în noaptea zăpezilor astrale, goneam spre oraşul basmului copilăriei. Credeam în forţa voltei, în visele materializate într-un ungher de lume. O vedeam aproape cu toate că distanţele dintre noi începeau să se divizeze. Clipă de clipă. Cu fiecare metru de cale ferată.
M-am ridicat. Am deschis uşa dublă, mai precis glasvandul cu semnul fumatul interzis, un zid de sticlă ce împărţea vagonul în două compartimente simetrice. Am ajuns la uşa de ieşire. M-am aşezat pe prima treaptă. Am apăsat un buton verde. Uşa se deschise.
Priveam în gol, atras fiind de alba infinitate, trezind în mintea mea dorinţe abracadabrante. Încercam să aprind o simplă ţigară numai că, tocmai în acea clipă, pe gheaţa glasvandului scăpăra o siluetă stranie. Cineva ajunse până la locul meu. Se aşeză vizavi. Aproape că apăru de niciunde. Sau poate că venise dintr-un alt vagon, trecu pe lângă mine asemenea unei pale răsfrângeri de suflet.
Cu fiecare pas făcut spre locul patruzeci şi şapte resimţeam spasmele durerii arzându-mă pe dinăuntru. Desigur că eram pus într-o altă ipostază bizară. Oare la ce gândi-se străina, văzând uşa deschisă? Şi de ce nu mimase vreun gest de salvare? De ce nu a scos nici un cuvânt? Privind-o, aveam impresia că mă aşteaptă. M-am aşezat, degajând o falsă impasibilitate.
- Se zvoneşte că vom întârzia, zise femeia.
- Pentru mine timpul nu are nici o valoare, replicasem, încercând să resping astfel orice altă discuţie.
- Există multe locuri în care nu am fost…
Nu am mai scos nici un cuvânt pentru că ştiam, ştiam că ea putea fi în oricare alt tren; niciodată în trenul meu.

12.

Faptul că ocupase locul de vizavi mă făcu să-mi pun zeci de întrebări. Nu înţelegeam de ce doi călători ce urcă din aceeaşi gară, întotdeauna primesc bilete cu locuri alăturate. Nu pricepeam nici de unde venise şi ce căuta pe drumul singurătăţii mele. Vădit descumpănită de refuzul meu de a purta orice discuţie demnă de a diminua imensitatea timpului călătoriei, străina nu schiţă nici un gest. Privea pe geam cu toate că dincolo de paravanul sticlos fremătau şerpuirile beznei cu sclipiri de nea. Bănuiam, cum era şi firesc, că din barejele reflecţiilor sticloase încerca să deducă profilul meu, chipul. Şi acest fapt îmi producea anumite aversiuni. Trebuia să-i vorbesc, să încerc să-i abat privirea. Totodată, consideram că în asemenea situaţii, tăcerea era mult mai înţeleaptă. Nu vroiam să-i stârnesc tot felul de impresii greşite, referitoare la persoana mea. Am privit-o scurt, încercând să deschid noi subiecte de discuţie. Însă în acea clipă, pe obrazu-i stâng, ghicisem câteva lacrimi de un azur ninsoriu.
Abia acum, abia când mi se păruse că plângea, că suferea, că în mintea ei viscolea cu imagini de coşmar, deduceam în structura acelei fizionomii elementele congruente cu cele ce le zidisem în mintea mea atunci când edificam pe cea care îşi pierdea nopţile cu mine în vâltoarea comunicărilor interminabile. Într-un fel era ea. Dintr-o altă privinţă nu eram sigur de asemenea analogii pentru că nu o văzusem niciodată sau, chiar dacă o văzusem, timpul scurs a diluat orice urmă de amintire. Putea fi oricine, oricare din ele sau… cel mai tare mă temeam să nu fie rezultanta imaginilor depuse în ultimii ani; sloiurilor de vedenii dospite în ciucurii sufletului meu.
- Ar trebui să ne cunoaştem, spusesem aproape spontan.
- Ar trebui să învăţăm să credem în uitare.
Trăiam o ciudată impresie că de data aceasta jocul se schimbase. Ea punea punct; eu încercam iniţieri în alte mistere.
- De ce n-ai spus nici un cuvânt?
Nu înţelese la ce mă refer, de aceea reluasem enunţul.
- De ce nu mi-ai spus nici un cuvânt când ai văzut că uşa era deschisă?
La auzul acelei întrebări fără nici o noimă, femeia izbucni în lacrimi. M-am apropiat de ea, încercând s-o liniştesc. I-am atins umerii, faţa, mâna stângă. Mi se părea că ţin la piept doar un biet copil, fiinţă lipsită de posibilitatea de a ghici dincolo de acele atingeri, gânduri cu alte conotaţii.
În acea noapte, în acel tren, în braţele mele pentru prima dată se zbătea îngerul.
- Acel episod, spuse, conştientizând suavitatea situaţiei, mi-a trezit în minte tabloul coşmarului prin care trecusem cu ceva timp în urmă.
- Trebuie să mă ierţi…
- Nu! Nu e vina ta.
- Poate că nu aveam nici un plan…
- Atunci am greşit. Am făcut pasul hotărâtor şi m-am ales cu eterna durere a pierderii. Aceste imagini mă vor urmări pentru tot restul vieţii.
O înţelegeam mai bine ca oricare altul. Mă aşezasem la locul meu. I-am întins batista dar străina refuzase.
- Lacrimile sufletului lasă plăgi nevindecabile.
- Asemenea dorinţelor neîmplinite.
Începeam să mă simt liber. Mai mult decât atât: simţeam că trebuie să-mi continui acel itinerariu greu şi întortocheat. Căutam alte idei, elemente comune, cuvinte ce se spun atunci când te simţi singur. Cu stupoare constatam că oricât de mult nu aş fi încercat, între noi nu existau vorbe familiare.
- Ar trebui să conştientizezi faptul că nu trebuia să ne întâlnim. Niciodată, rosti ea pe un ton schimbat.
- Încerc să pricep, răspunsesem ca şi cum aş fi vorbit din amintire.
- Vei reuşi?
- Rămâne de văzut.
- Şi dacă vei reuşi?
- Atunci?
- Atunci totul se va complica şi mai mult. Cel puţin: pentru tine.
- Înseamnă că sunt doar un oaspete nepoftit aproape de miezul nopţii.
- Uneori trebuie să cunoaştem chiar şi clipa morţii, zise ea pe un ton agasant de calm. Apoi, ca şi cum şi-ar fi revenit dintr-o adâncă stare de letargie spuse că în următoare haltă trebuie să coboare. Am ajutat-o cu bagajele. Ne-am apropiat de uşă. Nu ne mai spuneam nici un cuvânt. Numai că trenul nu oprise. Gonea cu aceeaşi viteză.
- Soarta! glăsui femeia. Mă îmbrăţişă şi izbucni în plâns.
- Cine eşti? am întrebat-o, aşteptând răspunsul presupus.

13.

Uneori timpul descompune amintirile în cioburi de uitări şi sclipiri de imagini impregnate pe luciul aceloraşi cioburi. Ajunge o bruscă schimbare de unghi ca una din acele reprezentări să capete altă spoială, alte nuanţe, alt contur în conul privirii divagate de rană lăsată chiar şi pe o respiraţie străină.
Alteori, încercările de a reconstitui anumite amprente dintr-un trecut oarecare necesită serii de sforţări inimaginabile. Pentru că privirile mate abundă de alte orbiri, de brocardul beznelor, de penumbre în care dospesc păreri eronate. Numai că, în afara voinţei, în existenţa oricărui individ, asemene fulgerului, uneori erup fasciculele neaşteptatului. Astfel, orice persoană pierdută undeva în paraclisul placidităţii, într-un vis matinal sau într-o asociere spontană dintr-o realitate imediat apropiată, poate căpăta alte semnificaţii, alte conotaţii, altă alură dacă cel care caută, pe neaşteptate, pătrunde într-o prismă favorabilă.
Din clipa în care ea-mi revenise în minte asemenea frânturii de răsfrângere, ştiam că lucorile privirilor noastre se vor intersecta într-un gol de întuneric, într-o umbră de uitare, pentru a reaprinde flama fericirii fluorescente.
Fiecare atingere, fiece respiraţie, fiecare tremur de umbră din acea bibliotecă de la periferia Splitului se impregnau pe oglinzile minţii mele asemenea benghiului de lumină în care încolţeau mii de dureri. Doream să-i spun doar un singur cuvânt, să recunosc o ultimă năzuinţă, să o privesc în ochi ca să pot înţelege adevărul din abisul sufletului. Realizam că ultimul apel telefonic îi stârni stări stranii, de nelinişte.
- Auzisem sute de mesaje de la tot felul de ciudaţi însă, ceea ce mi-a fost dat să aud acum, întrece orice limită. Asemenea glume sunt inacceptabile. Moartea mamei nu se anunţă la telefon.
M-am apropiat de ea, am prins-o de încheietura mâinii stângi, am privit-o în ochi şi i-am zis că totul va fi bine. Numai că în acele momente nu găseam destulă tărie de a crede în propriile vorbe. Cred că acea ipocrizie o percepuse chiar şi ea. Din tonul meu, din felul în care am rostit acele cuvinte.
- Dansăm? întrebă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Nu! am replicat tăios. Cred că nu e momentul oportun.
- Cine e Emma? mă întrebă după ce ne aşezasem lângă raftul cu volumele autorilor ai căror nume începea cu litera „E”.
- Elvira, încercam să mă fac înţeles. A urmat o scurtă pauză. M-a privit lung ca şi cum ar spune: „ Iar cazi în momirea minciunii”. Elvira, continuam, Emma nu există. E doar o simplă plăsmuire, o stihie născocită pentru a da sens anumitor fragmente existenţiale.
Îmi luă palma în palma ei, zicând că acceptă orice din partea mea numai că asemenea ipoteze nu le poate digera nicicum.
- Într-o noapte, îşi explică ideea, mi-a parvenit un mesaj ciudat din partea ta. Scriai că nu ne-am întâlnit niciodată, de aceea nu au nici un sens căutările noastre. Spuneai că Elvira e o simplă rătăcire într-un trecut şters de pa harta amintirilor tale… Plângeam. Înţelegi cât de mult mă răniseră acele cuvinte?
Am înghiţit în sec. Am privit-o ca şi cum aş continua să mă justific. Însă ea înţelese totul. Am îmbrăţişat-o şi i-am zis adevărul.
- Mama ta murise chiar sub ochii mei.
Ea tăcea. Tăcea în ciuda aşteptărilor mele. Simţeam cum începea să tremure. Şi-a lăsat capul pe pieptul meu. Am sărutat-o pe frunte. Apoi nici unul dintre noi nu mai făcuse nici un gest. Rătăciţi în propriile singurătăţi, reinventam uitarea ca o un ultim defileu ducând spre hotarele morţii.
- Era acelaşi tren? mă întrebă, înţelegând conjunctura accidentului.
- Da, Elvira. Era tocmai acel tren, din acea noapte, din acea singurătate. Doar cu doi călători gonind spre un nou necunoscut.
- …cu uşă deschisă şi zăpezi ce chemau în abis; cu fulguirile morţii ce ne ocoleşte tocmai în momentele esenţiale.
Uneori timpul descompune uitarea în cioburi de amintiri.