MIRCEA

Motto: Înțeleg că s-au înmulțit peste măsură șarlatanii: trăiesc de azi pe mâine dar spinarea altora suportă cheltuiala. Ne speculează mila, încrederea stupidă că ajutându-i (miluindu-i) ne ajutăm pe noi înșine, ne crește capitalul în Rai. Ar trebui să fim duși cu toții, ăștia, miloșii, la o școală de corecție a senzațiilor morale. Să nu ne deplângem atâta soarta în fața lui Dumnezeu. Ce ridicoli trebuie că părem, niște continente, acolo, de jeluitori, care se fandosesc unii în fața altora. Dacă prin absurd ar dispărea obiectul jeluirii, am fi în stare să ne auto-torturăm. Nu suferința, jeluirea suferinței noastre este mobilul milei noastre. Orice deznodământ devine cumplit de hazliu când îți dai seama că nu-i decât o repetiție a bocetului omniprezent și atât de ușor de atins.
(Stefan Doru Dancus – „Personal”)

Balta înainta triumfătoare. Apa se scurgea fără rezerve, continuu - eu dormeam. Această cenușă vulcanică a somnului. Bubuiturile din ușă, scandalul din hol „nu-i acasă, să spargem ușa”, trezirea mea ca o relicvă din spaima de-a fi surprinsă de arheologi... Camera era inundată, apa se scurgea nestânjenită ca un izvor de sorginte cerească. Am călcat cu tălpile goale spre ușă, le-am spus că nu, n-am uitat nici un robinet deschis, că apa vine de la vecinul de sus. Mutrele lor de oameni comuni, stupefiate în fața acestei evidențe. Brusca lor transformare din belicoșenia de scară de bloc în „ne scuzați”-ul rostit cu voci gâtuite. Reacția bleagă de pensionari plantați în terenul celei mai fertile stupizenii. Pur și simplu nu mă interesa inundația aceea neașteptată. Am închis ușa înainte de-a mi se face milă de sărmana lor prestație existențială.

Deasupra mea locuia Mircea. De mai mult timp, nu lucra nicăieri, dar asta nu-l împiedica să trăiască. La 40 de ani, era una din multele realizări ale comunismului, un rebut cu ficatul praf de-atâta alcool. Mircea era vizitat zilnic de niște babete sulemenite care-l țineau în viață. Era interesul lor, armăsari ca Mircea nu prea existau șanse să mai găsească în caz că – Doamne ferește! - s-ar fi dus dracului de pomană. Le programase după idei calendaristice proprii și conveniseră că are dreptul la două zile libere pe săptămână. Deși cu ficatul la pământ, licheaua fenomenală se încăpățâna să-și rezolve cumva problemele subzistenței. Într-o zi, cei de la electricitate i-au tăiat curentul, nu-l plătise de peste un an. Nu s-a supărat, i-au adus hoaștele lumânări. Garsoniera aducea mai degrabă a cavou, decât a încăpere locuită: o masă și-o canapea distrusă de-atâta huțunat cu babele. De fapt, de când i s-a tăiat curentul, Mircea s-a dedat la tot felul de practici macabre - mai mult pentru a ne impresiona pe noi, cei care-l mai vizitam, decât pentru că ar fi avut, într-adevăr, nevoie de așa ceva. Am intrat la el într-o noapte: dormea epuizat lângă o slăbănoagă, în jurul patului, lumânările agonizau aproape consumate, puteau lua foc, tâmpiții: baba respira pe gură, i se vedeau gingiile părăsite de dinți, am închis robinetul pentru care venisem de fapt și am stins lumânările: numai de oameni apocaliptici ai uneori parte.
Cu mine locuia atunci o fată frumoasă și deșteaptă pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o dintr-un exces al tentației de-a mă educa. Era bine, cineva avea, totuși, grijă, de animalitatea mea superioară. Surprinzător, cât de aleatoriu își alege Dumnezeu protejații. Mircea venea, bătea umil la ușă, se strecura în garsoniera mea ca un câine alungat. Mă implora să-i dau ceva de băut, devenise dependent de alcool. Tremuriciul care-l chinuia înceta brusc dacă-l trimiteam să cumpere bere. Lua geanta, oala și banii și în câteva minute făcea drumul dus-întors între garsonieră și „Expres”-ul împuțit din apropiere. Curios, nu vărsa nici o picătură în geantă, deși oala aceea aducea mai mult a lighean și avea de traversat și o intersecție problematică. Beam și ascultam Rolling Stones; uneori, Mircea relua aceeași obsedantă relatare despre cine fusese el. Nu mințea, m-am interesat. Lucrase ca arhitect la un institut de proiectări, își construise vilă, era căsătorit cu o femeie excepțională. Ai copii? l-am întrebat prima dată. „Am”. Și ce zic de tine? „Păi, nu mă mai caută”, femeia aceea îl înșelase cu amantul ei din tinerețe. Mircea plecase năuc, fără să revendice nimic din ce agonisise cu atâta trudă într-o viață. Iată, după câțiva ani, integrarea în societate, i-a fost fatală: anturajul indivizilor fără repere i-a șters orice urmă de orgoliu sau demnitate. Dar el se simțea bine între băbuțele lui, în raport cu ele era superb, era un zeu, era uriaș, deși această jalnică scară de valori nu mai interesa pe nimeni altcineva. Și mințindu-se așa în fiecare zi, pentru Mircea mai trecea un an, altul, alții...

- Parcă vă cunosc de undeva.
Omul se oprise în fața mesei cu paharul în mână, un lichid roșcat.
Mi-am ridicat privirea grea de alcool și nesomn: nu-l știam. L-am invitat să ia loc,aveam să ascult încă un om,pe lângă sutele de până atunci. Nu mi se părea exagerată postura mea de ascultător și a lui de trăncănitor extaziat, era chiar corectă în îmbâcseala după-amiezii localului.
- Știu de unde vă cunosc. Ați fost acum câteva zile în biroul lui X. Eu tocmai plecam, de aceea nu m-ați remarcat.
Apoi, fără nici o legătură, firesc, de parcă ar fi spart lemne și s-ar fi apucat să le transporte în magazie (după o logică a lui interioară, după treptele lui de evaluare a cuvintelor):
- Știți, eu am avut în armată o funcție foarte mare, nu-mi comanda decât generalul Militaru, cel cu revoluția, știți și dumneavoastră, nu eram obligat să car mapa ori sacoșa cine știe cărui grad superior. Am fost inginer șef pe unitate, puteam să intru în orice fabrică de armament din țară. Nu mi-au plăcut șefii, de aia s-a întâmplat așa. Toți colegii mei de la acea secție specială purtau paltoane civile negre și pantaloni cu vipușcă, numai eu mi-am făcut costum negru, ca să nu port haină militară...
(Tipul devenise interesant: pentru că nu i-au plăcut șefii, de aia s-a întâmplat așa; cu ce simplitate răsturna toate principiile stratificării sociale!).
- Eu m-am tăiat la degetul mare de la mână rău de tot, abia se mai ținea, dar nu m-am dus la doctor. L-am lipit la loc, m-am pansat și a doua zi m-am dus la lucru iar după două săptămâni, eram vindecat. Tot așa, mi-a sărit în față capacul de la cazanul în care făceam rachiu, mi-a ars toată fața. Am știut ce să fac atunci, pe moment, și m-am vindecat singur. N-am avut probleme nici cu fetița care și-a tras o oală de ciorbă fierbinte pe ea. Am luat-o repede, am dat drumul la robinet și-am clătit-o bine cu apă. După aia am îmbrăcat-o cu haine uscate și a stat cu noi la masă, nu știu dacă mă înțelegeți, ciorba fierbinte n-a apucat să-și facă efectul pentru că am fost mai rapid...
În aceeași dezordine (perfect logică din punctul lui de vedere), mi-a povestit alte sute de amănunte nesemnificative. El se lupta cu natura, cu oamenii răi, cu necazurile zilnice și, firește, învingea. În viziunea lui era eroul, vindecătorul miraculos, justițiarul multvisat de omenire. Ciudată întoarcere spre sine, gândeam. Ne-am luat la revedere promițându-ne o viitoare întâlnire fără a stabili data sau măcar locul. M-aș putea trezi cu el din senin în Uruguay, de exemplu. Nu mi-am mai consumat energia căutând substraturi, îmi era destul pe ziua aceea.
În fața blocului, pensionarii m-au anunțat cu meșteșug că Mircea primise o bătaie zdravănă de la vecinul de etaj, ăla îi lăsase niște piese de mașină în păstrare iar celălalt găsise cumpărători și băuse toți banii. Sus, o băbuță îl oblojea, căinându-l, înjurându-l cu năduf pe Șoani, nemernicul, mafiotul, autorul faptei. Numai pentru mine, printre gemete și oftaturi, Mircea a dat drumul unei sclipiri vesele a ochiului neacoperit de bandaje. M-am simțit trădat și am coborât în „cutia mea de chibrituri”, cumpărasem vin.
Peste câteva zile, Mircea a mai primit o bătaie, de data asta nevinovat. Niște adolescenți care văzuseră prea multe filme cu Bruce Lee, l-au băgat în scara blocului unde locuiau și l-au căptușit bine pe motiv că n-a dat „bună seara”. M-am dus cu el și le-am băgat mințile-n cap.Apoi, l-au bătut niște țigani în singurul cartier rău famat al orașului, tot pentru nimicuri. I-am spus să-și plătească niște slujbe, că cine știe ce păcate ale unor existențe anterioare ispășește. Se cam înmulțiseră vânătăile pe trupul lui costeliv. I-am dat bani să meargă la un popă, să se spovedească măcar, în eventualitatea că își va da duhul pe undeva, neștiut de nimeni. Bineînțeles că i-a băut. Enervat, m-am dus în cartierul țiganilor, am snopit câțiva, au început să se strângă mai mulți, să iasă din blocurile părăginite, să se ițească toată floarea interlo-pă, mă spintecau dacă nu intervenea fata bulibașei care mă cunoștea. Nu i-au trecut bine vânătăile că l-au luat la pumni rockerii de pe Abatorului. Era clar că pentru Mircea începuse o perioadă tâmpită de tot. Oricum, nu puteam sta toată ziua de pază la ușa lui, și așa mă așteptau fel de fel de indivizi când mă întorceam acasă noaptea. Începusem să mă tem pentru pielea mea, era cazul s-o șterg din oraș. Nu mai scrisesem de mult nici un rând iar fetei aceleia îi plăceam enorm ca van Damme local.
Uite cum se-ntoarce mila creștină împotriva ta, gândeam. Cum, făcând bine, faci, de fapt, rău. Protejam un om imoral, îi dădeam de băut, mâncare - îl cocoloșeam.Făcusem dintr-un rebut social un copil răsfățat.Eram ca-n povestea lui Twain cu tânărul care salvează de la moarte soția unui bogătaș iar acesta, oferindu-i recunoștința sa, îi întinde un deget. Salvatorul, comportându-se foarte uman în fond, îi ia toată mâna. Nu se potrivea în cadru faptul că derutatul acela nu-mi salvase niciodată viața. Îmi plesnea capul de-a-tâta gândit.
Ce-l interesau însă pe Mircea întrebările mele? În căpățâna lui de ratat nu se mai produceau de mult asemenea spasme.

Brusc, să vină cineva la tine, să treacă cineva pe lângă tine și să te observe, să te întrebe ce mai faci, să-ți spună că merge la un prieten croitor, să-i facă o pereche de pantaloni că s-a cam îngrășat. Să se termine schimbul de amabilități,să vă salutați,să plece. Să se întoarcă după câțiva pași, să zică:
- Ui’ ce era să uit, hai să tragi o gură de vin de-al meu de casă.
Să nu-ți dea timp să răspunzi, să scoată o sticlă de plastic din sacoșă, să-ți umple paharul gol în care a fost suc.Să plece apoi fericit, cine știe când are nevoie de tine. Să te oblige să te gândești la gestul lui atunci când te va căuta cu „o mică problemă”.Tu să bei vinul, gânditor,pe terasa cofetăriei, să fie sâmbătă spre amiază, să treci mai târziu pe lângă un bloc în spatele căruia cineva taie o găină. E sâmbătă, românilor le place să și-o trăiască festiv, tu să-ți dai seama că n-ai familie, nu poți tăia o găină, s-o mâncați ascultând muzică sau cu televizorul dat la maximum, să se-audă din bucătărie. Să nu ai o soție care să robotească pe lângă aragaz într-un capot, mirosind a ceapă, pălăvrăgind îmbujorată de vin sau ce altă băutură ați cumpărat. Să nu simți mirosul supei care fierbe, aroma cărnii prăjite. În garsonieră să fii întâmpinat de mirosul acru al țigărilor strivite și al sticlelor goale. Să te gândești cu blândețe la tine,la drăceasca ta relație cu gesturile celorlalți. Să fii într-un liber schimb cu doamna insomnie. Cine ți-ar putea atunci contempla nesfârșita tristețe?

Cineva să te caute. Nu o femeie, nu o stare, nu un înger. Să te caute ci-neva la care nu te-aștepți, Mircea, de pildă. Să te cheme la un chef cu băbuțe și împotriva înverșunării tale, să accepți. Să ieșiți amândoi din bloc, lângă gardul grădiniței din colț să vă (te) aștepte doi renumiți bătăuși ai orașului, dispuși să facă orice pentru a-și apăra titlurile.Să te oprești dezorientat, să se apropie amenințători, aroganți, să-ți vadă chitara.
- Știe să cânte, zice unul.
- Dacă nu ne place, îl nenorocim, zice celălalt.
Să conștientizezi faptul că nu există alte variante. Să le înțelegi mintea de găină, atu-ul tău nesperat. Să le cânți din suflet, să cânți pentru bietele lor percepții de matahale proaste iar ei să te lase să pleci, fascinați. Să-l auzi pe unul în urma ta: „Ăsta-i un Artist”. Să afli că, în lumea strivită de pietrele de moară ale erorilor, pumnul este o lege inutilă. Să-ți spui că totuși acela-i orașul tău, spațiul tău vital și acolo, un lucru mai rău decât moartea nu ți se poate întâmpla.

Mircea chiar e un escroc ordinar: a mușcat mâna stăpânului său.
I-am spus femeii:
„Fără mine nu însemni nimic, eu îți dau strălucire: dacă nu m-ai fi urmat în viață ai fi rămas o femeiușcă banală, bună de făcut copii și zacuscă. Fiind însă femeia mea,ai primit,fără să miști un deget, un statut social pe care multe inconștiente comune ca tine și l-ar dori. Fiind a lui..., comportamentul societății s-a modificat, a luat forme respectuoase și admirative. E destul să spui că ești a lui... pentru a obține, miraculos, ploconelile unor indivizi cu poziții înalte. Să ți se pupe mâna, să se comporte toți cu deferență, să-și aleagă cuvintele, neștiind că tu ești la pământ cu expresiile savante. Evident, ți se pare normal, doar în patul meu îți miști fundul, nu? însă ce s-ar întâmpla dacă ne-am despărți? Ce-ar mai rămâne din mitul femeii lui...? Decantarea e clară: zacusca, bucătăritul, spălatul hainelor, din când în când câte-o discotecă la brațul vreunui semidoct ca tine. Cam acesta ți-ar fi viitorul”.
Toate spuse cu nervi, deoarece mă săturasem să fiu un van Damme de cartier. Și Mircea, de pe scăunel, cu farfuria de cartofi în poală, făcându-mi morală cu aerul superior al celui ce cunoaște măsura tuturor lucrurilor: de parcă aș fi atins o sfântă, de parcă n-aș fi avut dreptate. Iar eu - uluit de îndrăzneala lui.
- Afară. Afară amândoi!
Farfuria spartă, timp, țigări, uneori câte-un ciocănit timid în ușă. Nimic. Acel nedorit dar liniștitor nimic.
Să-mi fac bagajele, să nu fiu îngerul păzitor al nenorociților orașului. Să plec unde-oi vedea cu ochii, țara împărțind. Gândurile mele, într-o multașteptată cadență. Să-mi văd de unicitatea mea, de călătoriile mele, de traseele orbirii mele. Deciziile acestea provin, mai mult ca sigur, de la un centru nervos al salvării, al conservării. Beau un pahar cu apă. Mai este un tren la șapte.