Mi-a plăcut mult ultimul. Oferă, mai întâi, o imagine de ansamblu, ,,vechiul heleşteu", în care epitetul ,,vechi" este punct de sprijin foarte bun pentru ,,copilăria" din final, apoi acesta devine doar fond al percepţiei, în timp ce se face focalizare pe stuf şi pe ceea ce se poate întrezări prin desişul lui. Versul al doilea ,,adânc ascunsă în stuf" sugerează foarte bine puterea memoriei afective de lungă durată. Factorul declanşator al amintirilor este acest cadru bine înrămat de cuvinte pe care un aparat foto sau un pictor l-ar putea pune pe hârtie. În ultimele două versuri avem de a face cu genul de metaforă acceptată de haiku, fiindcă nu e din acelea care schimbă percepţia. Desigur, nu poţi reprezenta copilăriei ca orice alt obiect. Eu aş picta doar nişte mici străluciri ale apei care clipoceşte printre tulpinile de stuf. Ar fi ca o complicitate între noi ( eu şi apa, stuful, adâncurile...), doar noi ştim amintirle copilăriei...Au devenit un bun comun.
Iniţial lectorul este tentat să îşi imagineze copilăria autorului, apoi este ..furat" de nostalgii, de amintirea propriei copilării preţ de multe minute.
Din punctul meu de vedere, este un haiku de nota 10.

PS. Nu ştiu dacă nu ar fi mai bine să fie postat doar câte un haiku...mă gândesc că fiecare dintre ele are nevoie de spaţiu aşa cum are nevoie şi un tablou. Recent am primit un volum de haiku cât palma şi fiecare haiku are pagina lui. Pe de altă parte, fiecare cititor ar trebui să facă abstracţie de ce e în jur. Totuşi, având în vedere că un haiku bun provoacă la meditaţii, reflecţii, reverii, analize profunde, şi asta implică timp, cred că e mai bine să fie postat câte unul. E doar o părere.
Şi ar mai fi un motiv, acela că riscăm ,,păcatul" evaluării prin comparaţie, fenomen semnalat şi de pedagogia şi psihologia evaluarii. Eu am postat şi câte unul, dar şi în grupaje de câte trei sau patru.