icoane de gheață imaginația noastră lucrează, nu de puține ori, cu cele mai neașteptate materiale; manualul artistic este săvârșit, aici, într-un rațional afectiv de conjunctură; pare că mâna nu mai este o preșungire a minții, ci ea a fost resorbită în gândire unde, cu tresăriri ale timpului trecut, desenează în florile de gheață de pe geam chipuri dragi și pierdute. (ultima strofă are simplitatea purității; ar putea foarte bine sta ca text în sine sub titlul: Colind) de asemenea, foarte bine alese cuvintele: echivocul primului vers amplifică tabloul (cu cine "m-am trezit pe fereastră"?), autorul putându-se încadra în imaginația receptării atât în diateza activă, cât și în cea pasivă; "alaltăieri" nu este folosit întâmplător, el duce ordinea cuantificabilă a numărării zilelor cât mai departe de memoria imediată, spre inexprimabil, spre acel timp trecut ce cu greu se mai poate raporta la ziua de azi. singurul element derutant pentru mine este "sertarele memoriei", pe care îl găsesc sau prea tehnic (din perspectivă psihanalitică) sau prea exagerat (ca metaforă). printre geamuri înghețate, Vasile Munteanu