Mama e foarte bolnavă. Mi-e tare teamă că am s-o pierd. Lungul șir de doctori care au văzut-o i-au dat diagnostice care de care mai sofisticate. Oare cum e posibil, acum, când am mai mare nevoie de ea, să mă părăsească? Cum e posibil Doamne? Alerg întruna să-mi salvez mama; de aproape 15 ani e pensionată pe caz de boală. Dumnezeu a îngenunchiat-o, numai El a reușit. A muncit până a căzut din picioare. Nu avea grija ei, purta de grijă tuturor celor ce-i ieșeau în cale. Nimeni nu era ocolit de sfaturile ei bune; aspră uneori era apreciată, invidiată de colegii de serviciu. Avea visuri mari mama mea. Ne povestea adesea despre viața ei, despre împlinirile și eșecurile pe care le-a avut. Acum a devenit un alt om. E tristă aproape tot timpul. Albastrul ochilor ei devine tot mai palid, ochii mei dragi s-au retras în fundul capului de parcă vor să-i atingă creierii, să se întâlnească și să încingă o beție, beția gândurilor și a luminii. Lumina ochilor mei, mama mea, de ce nu vrei să mai stai? Mai stai mama mea, ai răbdare, trebuie să mai reziști! Afară e crunt, e un ger năpraznic, o zăpadă albă, înaltă, pufoasă, strânsă cu grijă în nămeți inegali. E lunecuș. Ea nu mai poate să iasă din casă. Din nou calvar. E sechestrată, nu poate merge pe zăpadă. Are coloana frântă. Am moștenit-o. Da, am moștenit-o pe mama. Mama mea dragă!