(1) Până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții [și îngerii]. Azi, «Vrăjitorii tolteci»

imaginea utilizatorului Sixtus
Din volumul "Despre incertitudine"

[Se dedică Adrianei Lisandru pentru „Irespirabil”; dar nu numai]


0


Problema dispersiei logicii clasice, aristotelice, în alte feluri de logici «paraconsistente» [1] adecvate diverselor situații aplicativ-particulare, deschide o Cutie a Pandorei. Și de aici încolo începe o sarabandă similară care merge împreună cu cea din fizica cuantică și astrofizica. Ambele sosind la câte o limită pe care par a o depăși, rămânând însă atât în interiorul cât și în exteriorul ei. Una (logica) la cea a «gândirii»; cealaltă (fizica cuantică dar și astrofizica) la aceea a spațio-temporalității (dincolo de care imaginația „duce puterea … de înțelegere la limita sa…deoarece chiar și limbajul nostru este prea slab și învechit pentru a putea exprima așa ceva” cum zice Brian Green [2], unul dintre co-fondatorii Teoriei Stringurilor).

Vă închipuiți cumva că am ajuns abia acum la astfel de limite? Ele, în alte feluri și în alte contexte au fost percepute, mai mult sau mai puțin conștient, de când lumea asta a noastră este «lume» descoperită de arheologie și istorie.

Există o spirală a cărei desfășurare nu trebuie privită neapărat temporar, ci mai mult din necesități ale unui eventual discurs. Care începe din contextul Indo-European cu prelungire în Asia și ajunge în…cele două Americi.

N-am s-o iau chiar de la Adam și Eva. Mă voi referi doar la patru nuclee considerate, poate greșit, «arhetipale» pentru că ele au în spate alte «arhetipuri», mai fundamentale care par a lua startul odată cu apariția lui homo sapiens, devenit și homo religiosus (a se vedea picturile rupestre din peșteri), contemporan cu omul din Neanderthal. Homo sapiens care, printr-o mutație inexplicabil de «misterioasă» și-a dublat (după alții, triplat) capacitatea creierului uman.

Dar v-am promis că nu voi începe „de la Adam și Eva”. Așa că mă voi rezuma să pornesc de la anunțatele patru nucleele «arhetipale» de ordin secund. Și care reprezintă partea «esoterică». Spre deosebire de cea «exoterică», deviată și, uneori «deviantă» ce duce, uneori, la intoleranță dogmatică; și sfârșește în tot soiul de fundamentalisme (nu neapărat religioase, dar și filosofico-artistico-științifice). Nuclee esoterice care, la o primă vedere, sunt diferite dar, în profunzime, se întrepătrund. Primul, cel Elen, al doilea cel Islamic-sufist, al treilea cel Budist, cu rădăcina în Vedele indice dar bazându-se, printr-unele dintre ramificațiile sale și pe Confucianismul și Taoismul chinez (ambele mult mai vechi), ca să ajungă apoi, sub forma Zen-ului, în Japonia; în fine, al patrulea, aflat în cele două Americi, la nativii originari de acolo numiți, de la Columb încoace tot «indieni» (este, oare, numai o întâmplare care a produs confuzia acestei denumiri ce își află obârșia în «descoperitorul» Americii?)

Vă propun, în cele ce urmează, o călătorie în sens invers, ca o spirală ce se «înfășoară». Adică un concentrat periplu cu opriri doar în câteva toposuri ale acestei spirale. Cu întoarcere în contextul nostru Euro-occidental. Ca, în final, să ajungem la ceea ce fizica și astrofizica încearcă în prezent: trecerea graniței dintre «cuantic» și «subcuantic». Cu un prim popas la «Vrăjitorii» tolteci din așa zisa «Lume nouă». Deoarece acest topos este cel mai recent descoperit prin scrierile lui Carlos Castaneda. Și care pare cel mai «exotic» și atractiv, fiind mai puțin cunoscut.

Prin urmare, astăzi, prima stație: o vizită la «Vrăjitorii» tolteci.

1.

Toltecilor, un popor de luptători și cuceritori, nu li se cunoaște originea. Ei au venit în sec. Al X-lea, era noastră, de la nordul actualului Mexic, fixându-și capitala la Tula (la circa 90 Km de actualul Mexico City) dominând, până în secolul al XII-lea, Mexicul Central (Yukcatan-ul).

Conform descoperirilor arheologice, cultura toltecă, formată nu se știe unde, apare ca una matură, puternică și conștientă de ea însăși. Ea a influențat cultura maya pe care a interferat-o și al cărui declin începuse. Toltecii, ca și aztecii, apăruți mai târziu în același spațiu geografic, credeau în zeul Quetzalcotl. La tolteci simbolul lui Quetzalcotl era «Vulturul» atotstăpânitor și dominator al spațiului infinit din care se nășteau oamenii și în care se întorceau după moarte. În onoarea lui Quetzalcotl, care era considerat un reprezentant pe pământ al «Vulturului», toltecii au instituit sacrificiul uman care regenera natura, regla anotimpurile și permitea continuarea vieții. Aceasta este partea «exoterică». Dar cea «esoterică» e constituită din «Vrăjitorii», cărora li se atribuia și predicatul de «luptători» (vom vedea, ulterior, de ce); ei puteau, prin tehnici speciale și o disciplină riguroasă să acceadă în sferele Existenței la care oamenii de rând nu aveau acces.

2.

Carlos Castaneda (1925 - 1998), de origine peruană, este cunoscut astăzi prin cele 10
cărți dedicate „Învățăturilor lui Don Juan Matus” [4].

Beneficiind de o formare universitară solidă, căpătată la Universitatea din California, Los Angeles (B.A. 1962; Ph. D. 1970), el dorește să se dedice, încă din timpul studenției, studiilor antropologice. Întreaga sa viață și creație este marcată de întâlnirea, în 1960, în timpul unor studii de teren în Mexic, cu indianul yanqui Don Juan Matus. Ce fel de «antropologie» va practica Castaneda este greu de clasificat din punctul de vedere ortodox al disciplinei respective. Scrierile sale reprezintă, mai degrabă, o autobiografie inițiatică dirijată de nagualul Don Juan (un Maestru al maeștrilor vrăjitorilor tolteci - tradiția, neconsemnată în scris, fiind transmisă direct de la Maestru la discipoli). Astfel, deși pleacă de la premise antropologice (în sens clasic) pe parcurs opera sa devine o împletire coerentă de experiențe inițiatice precedate și urmate de un discurs filosofic interpretativ, extrem de original dar adecvat contextului cultural pe care
l-a cercetat.

Cei care, prin prisma unui punct de vedere «academic», îl acuză pe Castaneda că nu face «antropologie», au dreptatea lor. El face, de fapt, un alt fel de antropologie, una neconvențională. Antropologia lui este una hermeneutică reușind astfel să ne transpună într-un alt mod de a vedea lucrurile, diferit de specificul actual european-occidental, experimentând și propunându-ne și nouă să experimentăm acest nou mod. De altfel, acest lucru este explicat clar chiar de către autor în (Castaneda, 1998[4]). În acest cadru trebuie arătat că, în ceea ce privește cunoștințele lui Don Juan, ele reprezintă o transmitere, repet directă, de-a lungul a mai multor generații de vrăjitori și o astfel de transmitere este oferită lui Castaneda. Este firesc ca pe parcursul unei astfel de transmiteri fiecare verigă a lanțului să adauge experiențele și explicațiile proprii. Mai mult, însuși Castaneda, pare a fi introdus contribuțiile sale, în conformitate cu tradiția de care am vorbit și pe care, ca orice discipol transformat în «inițiat», încearcă s-o reînoiască. Și, pe baza pregătirii sale academice, în stil european-nord american, reușește să facă mai transparentă și permeabilă înțelegerea unor lucruri care ar fi rămas altfel complet opace pentru noi cei de azi. Să luăm, de exemplu, conceptul de «energie» și semnificația sa prin prisma fizicii clasice și, mai ales cuantice. Este puțin probabil ca tradiția vrăjitorilor să-l fi utilizat. În cadrul acesteia se vorbea, probabil, de un anumit fel de «emanații». Și totuși, prin re-transmiterea "Învățăturilor lui Don Juan" (și reînoirea lor) de către Castaneda, acestea prezintă un puternic accent de autenticitate și par a fi în deplin acord cu alte cercetări [5]; păstrând astfel nealterat spiritul acestor îmvățături, mereu în curs de perfecționare, fără a-și pierde invarianții esențiali. Astfel, orice argumente, aduse de diverși specialiști, de forma: că scrierile lui Castaneda ar fi literatură de ficțiune și nu un tratat de antropologie, că Don Juan Matus nu ar fi existat, el fiind inventat de autor, sau că este imposibil ca Don Juan să fi posedat atât de bine engleza încât să se poată exprima cu subtilitățile și nuanțele existente în discursul său etc., își pierd orice semnificație pentru cititorul care abordează, fără prejudecăți, cu mintea deschisă, opera respectivă. Și, în ultimă instanță, ce contează dacă Castaneda și-a «inventat» propria biografie și a scris o operă «de ficțiune»? Și, de asemenea, ce contează dacă a „recreat vechi sisteme vrăjitorești personalizându-le” (cum afirmă unii comentatori), în măsura în care cărțile sale prezintă, repet, amprenta unei autenticități indiscutabile, reușind astfel să le asigure o receptabilitate de invidiat pentru un public larg de cititori, ieșind astfel din cadrul unei specializări înguste (și, adesea, păgubitoare), atâta timp cât nu deformează spiritul «îvățăturii» și îl face, astfel, mult mai ușor de perceput ? Dimpotrivă , dacă lucrurile stau așa, atunci acesta este meritul lui Castaneda.

Și încă ceva. Castaneda mai este acuzat că ar fi unul dintre inițiatorii New Age-ului. Nimic mai fals. Deoarece, la Castaneda, se regăsește, pentru cei ce se lasă furați și rezonează cu nucleul esoteric al «vrăjitorilor» («luptători») tolteci, autenticitatea acestuia. În opoziție fermă cu New Age-ul. Acesta nefiind nimic altceva decât o mixtură sincretică de exoteriseme provenite din diverse culturi. Mergând de la egipteanul Thout (devenit Hermes Trimegistos) și misterele eleusiene, ambele deformate, trecând prin «dervișii rotitori» din Orientul Mijlociu, «yoghinii» de bâlci etc., ca să ajungă la manifestările exterioare, spectaculoase, ale «shamanilor» și azi la tot soiul de organizații și secte «religioase»; dintre care, «Biserica Scientologică» [6] este unul dintre exemplele cele mai puțin nocive. Sincretism «promovat» și cultivat de tot soiul de «produse» sub-culturale gen Dan Brown. Sau chiar la fanatisme de masă. Cum au fost, recent, fascismul, comunismul și, acum, liberalismul scăpat de sub control. Acestea chiar «fundamentate» în mod, mai mult sau mai puțin, «religios» sau «filosofico-știiniific».

3.

Dar, ce sunt «vrăjitorii-luptători» tolteci?

Voi folosi diverse citate din cărțile lui Castaneda [4], selectate și rearanjate în acord cu necesitățile expunerii.

„Pentru vrăjitori, a fi «vrăjitor» nu înseamnă a fi «shaman» deoarece, aceasta este sinonim cu a apuca pe o uliță înfundată” . Însă pentru „un om obișnuit, deși magia practicată de shamani este un lucru negativ, condamnabil, cu toate acestea este și fascinant…..Este mai bine ca vrăjitorii să fie percepuți așa fiindcă asta sporește interesul, curiozitatea” . Și, în acest fel, ei provoacă o teamă respectuoasă; dar și o atracție, la început inconștientă, pentru unii aleși; care vor căuta să le devină ucenici (discipoli). Pentru că: „ucenicul e o persoană care luptă să își clarifice legătura cu spiritul. Odată reactivată legătura, el nu mai este ucenic ”, cum a fost cazul lui Castaneda.

Scopul final al unui vrăjitor este „ acela de a explica marele mister al conștiinței.” Și, pentru aceasta, el trebuie să «lupte». Adică să devină un «vrăjitor-luptătător».”

Caracteristica principală a unui vrăjitor-luptător este să fie lipsit de „orgoliul. Nu din principiu, ci abordându-l ca pe o chestiune de strategie. Eroarea comisă este de a înțelege această strategie în termeni morali…Impecabilitatea luptătorului nu este nimic altceva decât folosirea corectă a energiei. Orgoliul este activitatea care consumă cea mai mare cantitate de energie, de unde și efortul de a-l eradica….”.

În acest fel, «vrăjitorul-luptător» capătă, pe parcurs: „stăpânirea de sine, disciplina, răbdarea, alegerea momentului potrivit și voința (intenția).”

În cursul inițierii sale de către un «Maestru» (nagual) el capătă, prima dată, capacitatea de a fi «vizionar». Dar până a deveni Maestru, mai este (adică, un vrăjitor-luptător care poate intra în comuniune cu «infinitatea»/«incognoscibilul»).

4.

Ce au stabilit, în decursul timpului, vrăjitorii-luptători Maeștrii?

Ei „au stabilit frontiere și au definit frontiere. Ei au definit necunoscutul drept ceva ascuns minții omenești, un mister…înfricoșător, dar care, totuși, poate fi pătruns de minte omului. Necunoscutul devine la un moment dat cunoscut. Pe de altă parte, incognoscibilul este imposibil de exprimat, imposibil de înțeles și imposibil, pentru unii (care nu au devenit încă «vrăjitori-luptători desăvârșiți», i.e. «Maeștrii») de atins sau realizat. Este ceva care nu ni se va dezvălui (complet) niciodată, totuși veșnic prezent, amețitor de frumos și înspăimântător în același timp prin infinitatea sa. El este în afara sferei pe care o poate cuprinde mintea omenească obișnuită și tocmai de aceea nu trebuie să-i tulburi ordinea neinvitat, ci cu prudență” .

„Aplicând practicile vizionarismului, Maeștrii au descoperit că necunoscutul și cunoscutul sunt pe picior de egalitate, amândouă…aflându-se în câmpul percepției umane.”

„Primul adevăr despre conștiință este că lumea înconjurătoare nu este ceea ce pare a fi…Noi credem că este o lume formată din obiecte, însă nici vorbă de așa ceva….” .

Aici, Castaneda, în dialogul său cu nagualul Don Juan Matus, începe să-și aducă propria contribuție pe baza cunoștințelor sale de fizică «up to date» :

„I-am spus că dacă reducem totul la un câmp energetic, sunt de acord cu el…”

Iar Don Juan îi răspunde:

„Existența câmpurilor de energie nu poate fi atestată….de către omul obișnuit….Însă dacă le poți vedea, atunci înseamnă că ești vizionar, iar în acest caz, înseamnă că explici adevărurile despre conștiință….Ceea ce există cu adevărat în exterior sunt emanațiile Vulturului, fluidul în continuă mișcare, și totuși neschimbat (ca esență) etern.”

„Ei au văzut că Vulturul este cel care aduce conștiința. Vulturul este cel care creează ființele senzitive ca ele să trăiască și să îmbogățească conștiința pe care le-o hărăzește odată cu viața. Ei au mai văzut că același Vultur devorează conștiința îmbogățită după ce ființele renunță la ea odată cu moartea…..Pentru vizionari…nu este o chestiune de credința, nici de deducție. Ei au «văzut»…..Vulturul este extrem de real pentru vizionari”.

Castaneda: „Probabil pe cât de autentică și reală este pentru noi legea gravitației sau timpul, însă la fel de abstracte și inaccesibile….”

Don Juan: „Emanațiile Vulturului sunt un lucru de sine stătător …..Vizionarul simte prezența Vulturului….și poartă în sine ceva ce îi permite să fie «martorul» prezenței Vulturului…Numai o mică parte din aceste emanații este accesibilă conștiinței umane” obișnuite, redusă … „la una infimă de constrângerile existenței noastre de zi cu zi. Această fracțiune infimă reprezintă cunoscutul. Restul … constituie necunoscutul (în care vizionarii pot pătrunde). Ce mai rămâne, care nu poate fi calculat, reprezintă incognoscibilul” , el fiind accesibil numai Maeștrilor, dar numai cu o infinită răbdare și precauție.

5.

Să ne oprim acum la «necunoscutul» ce poate fi cunoscut de către un vrăjitor-luptător, ne-ajuns încă un Maestru; dar care a devenit «vizionar».
Don Juan precizează: „Vizionarul ( luptător) trebuie să fie un model dacă vrea să depășească indiferența aproape imposibil de învins, caracteristica condiției noastre de oameni. Mult mai important decât vederea în sine este ce fac vizionarii cu ce văd…..Suntem încurcați de viziunea lor a unui Vultur care domnește asupra noastră și ne devorează ființa în momentul morții……”

Castaneda: „Probabil mai corect ar fi să spunem că există o forță care ne atrage conștiința, tot așa cum magnetul atrage pilitura de fier.”

Don Juan: „Da. În momentul morții, ființa noastră, în totalitatea ei, se dezintegrează sub forța de atracție a acestei forțe imense dacă nu ești luptător. Luptătorii, impregnați de simț practic, reușesc să vadă un flux de emanații și să vadă modul în care și alte ființe le folosesc pentru a-și construi propriul univers perceptibil.. Pentru luptător, omul este o ființă luminoasă. Luminozitatea umană este formată din acea parte a emanațiilor cuprinsă în coconul nostru ovoidal. Această porțiune specială de emanații, închisă într-un înveliș, este cea care ne conferă calitatea de oameni. A percepe înseamnă a armoniza emanațiile conținute în interiorul coconului cu cele din exterior. Un lucru cu adevărat imposibil de înțeles pentru conștiința normală este că aceste fascicole (un fel de meridiane din acupunctura prin care se vede cum circulă energia n.m. G.M.) sunt conștiente de existența lor; ele sunt vii și vibrante și sunt, fiecare la rândul ei, alcătuite dintr-un număr atât de mare de vibrații mai fine, încât numerele își pierd înțelesul și că fiecare conține eternitatea în sine. Emanațiile din afara coconului exercită o presiune deosebită asupra porțiunii speciale, punctul de intersecție (asamblare) al emanațiilor interioare. ….Emanațiile exterioare sunt mult mai simple decât fascicolele interioare. Dar ele reprezintă o sursă de energie nelimitată. Însă coconul izolează emanațiile din interiorul rețelei sale în acest mod direcționând presiunea.”

6.

Și acum se ajunge la punctul final în care un vrăjitor-luptător, devenit și Maestru, ajunge să fie «invitat» de către «incognoscibil» să i se alăture depășind Vulturul.
„Vizionarii luptători, deveniți acum Maeștrii își deplasează «punctul de asamblare» astfel încât fascicolele exterioare să intre în rezonanță cu emanațiile interioare. Și astfel să atingă Infinitatea Absolutului, contopindu-se cu el, putând să participe direct la «Jocul Cosmic». Prin urmare starea de «conștiență» (awareness) și nu «conștiință» (consciousness) provine din exterior si deci adevăratul mister nu se află în interiorul nostru. Dar la un asemenea «exterior» nu se poate ajunge, paradoxal, decât din «interior». Și tocmai «conștiența» te învață, exact la momentul potrivit când ești invitat, «șiretlicul» de a lăsa ca emanațiile exterioare să se contopească cu ceea ce se află în interiorul nostru. Și atunci devenim ceea ce suntem în realitate: un fluid în permanentă prefacere.”

Să fie acesta ultimul stadiu la care poate ajunge o ființă umană? Vom vedea dacă este așa atunci când vom încerca să ne oprim în alte toposuri ale călătoriei noastre.

7.

Până atunci să încercăm să ridicăm doar un colț al vălului ce acoperă tehnicile și metodele utilizate de Don Juan în timp ce l-a inițiat pe Castaneda. Și, în final, a modului în care un vrăjitor-luptător-Maestru se pregătește pentru a nu rata întâlnirea cu Infinitatea, atunci când aceasta îl «invită» să intre în comuniune cu ea..

Ccare sunt stadiile prin care trece un discipol pentru a ajunge «inițiat»?

Ele sunt: măiestria conștiinței, arta stalkingului și măiestria intenției.

Măiestria conștiinței: uimirea trăită de discipoli în momentul în care au revelația copleșitorului mister al universului al conștiinței și percepției. Este stadiul în care discipolul realizează că în spatele Empiricului există și alte niveluri (întrepătrunse) ale Realității.

Arta stalkingului: enigma inimii; nedumerirea în clipa în care cei intrați pe calea inițierii devin conștienți de două lucruri: mai întâi că lumea ne apare ca fiind imuabil obiectivă și faptică, numai datorită caracteristicilor conștiinței și percepției noastre obișnuite; în al doilea rând, că dacă intervin anumite particularități de percepție, lucrurile care par atât de obiective și faptice ajung să se schimbe. Este stadiul în care se activează o percepție mai fină care pătrunde în nivelul schimbării continue, ascunsă în așa zisa «imobilitate» intrinsecă a «obiectelor» care stă la baza faimosului principiu al «identității». De ce enigma inimii? Pentru că așa zisa «raționalitate» a capului este acum dislocată, mai bine zis «transparentizată», devenind dintr-o «oglindă», o (primă) fereastră. Iar acest lucru creează un sentiment de stranietate. Sentiment care, ca și toate celelalte, de când e lumea și pământul locuit de oameni, este atribuit inimii. Iar specificitatea acestui sentiment, față de altele (milă, iubire, plăcere…), îl constituie tocmai stranietatea sa enigmatică (nu e vorba de un pleonasm, pentru că «enigmaticul» poate apare și în fața unei probleme ce, în final, este rezolvată pe cale rațional-deductivă și/sau inductivă așa cum suntem învățați de sute și chiar mii de ani).

Măiestria intenției: este enigma spiritului sau paradoxul abstractului: abilitățile acțiunilor vrăjitorilor proiectate dincolo de condiția noastă umană; pregătirea pentru a nu rata momentul întâlnirii finale cu Infinitatea; moment în care percepția trebuie să devină atât de ascuțită încât să conducă la «comuniune». Aici intervine «Puterea Tăcerii». Ceva care se află în spatele atât al «rațiunii» cât și al «enigmei inimii» dar le subîntinde pe ambele, într-o sinteză finală, care le generează. Și tocmai de aceea voi insista asupra acestei «Tăceri», celelalte pregătiri ținând, mai mult sau mai puțin, de aspecte tehnice, absolut necesare, dar, oarecum, la îndemâna multor ucenici (discipoli) în timp ce ultima aparține «harului»; și numai acesta face ca un vrăjitor-luptător să fie «invitat», devenind astfel Maestru.

Prin urmare, ce se poate spune, cât de cât, despre această Putere a Tăcerii? Iar cele ce vor urna nu vor fi decât simple speculații în măsura în care nu sunt «realizate» printr-un suprem exercițiu existențial. Și, pentru a nu deforma lucrurile, voi recurge chiar la discursul lui Don Juan.

„Esența dificultății noastre de a ajunge la abstract constă în refuzul de a accepta că putem cunoaște în absența cuvintelor și chiar a gândurilor; cunoașterea și limbajul sunt două lucruri distincte…..despre spirit nu se poate vorbi, fiindcă spiritul nu poate fi cunoscut decât direct …. Spiritul e ceva abstract….pentru că el este cunoscut fără cuvinte și chiar fără gânduri. E abstract pentru că nu poate fi conceput. Totuși, fără cea mai mică șansă sau dorință de a înțelege, Vrăjitorul «manipulează» spiritul. Îl recunoaște, îl cheamă la el, se familiarizează cu spiritul, intră în comuniune cu el și îl exprimă prin faptele sale (de fapt, devine un instrument al spiritului n.m. G.M.)”

„Vrăjitorii-Maeștrii înțeleg disciplina drept capacitatea de a te confrunta cu seninătate cu situații care nu și-au găsit locul în așteptările noaste. Pentru ei, disciplina este o artă: arta de a te confrunta cu Infinitatea fără a da un pas înapoi, nu pentru că sunt mari și tari, ci pentru că sunt plini de teamă și respect (și pregătiți pentru când vor fi invitați să «ocolească» Vulturul n.m. G.M.). Disciplina face ca mantaua luminoasă a conștientizării să nu mai fie pe gustul zburătorului. El este astfel bulversat. Probabil că o manta luminoasă a conștientizării pe care să nu o poată devora scapă sistemului lor de cunoaștere. După momentul de bulversare, nu mai au altă soluție decât să pună punct faptelor lor nefaste. Dacă un timp animalul de pradă nu ne mai devorează mantaua luminoasă a conștientizării, aceasta va continua să crească. Dacă îmcărcăm mintea zburătorului cu tăcerea interioară, atunci Zburătorul abandonează terenul conferind oricărui dintre practicanți certitudinea totală asupra originii străine a «minții» (numită «rațională» și «logică» n.m. G.M.) Tristă zi! Este ziua în care trebuie să te bazezi pe propriile puteri care sunt aproape nule. Nu mai există nimeni care să-ți spună ce să faci. Nu mai există nicio minte străină care să-ți dicteze imbecilitățile cu care ești obișnuit. Pentru că mintea adevărată, cea care ne aparține, suma experiențelor noastre, a devenit sfioasă, nesigură, capricioasă după o viață în care am fost dominați. Acum începe adevărata luptă. Restul este numai punere în scenă. Mintea Zburătorului fuge definitiv când un Maestru reușește să prindă în mâini forța vibrantă care ne ține laolaltă ca un conglomerat. Te temi de mânia lui Dumnezeu?! (îi spune Don Juan lui Castaneda) Stai liniștit, aceasta nu e frica ta. Este frica Zburătorului care știe că nu vei mai face ce-ți dictează el”.

„Primul miez reprezintă edificiul pe care intenția îl clădește și-l așeză în cale unui vrăjitor invitându-l apoi să intre în el”.

„Al doilea miez se numește «lovitura spiritului» (atunci când ai intrat prin poarta deschisă și devii tot una cu Infinitatea n.m. G.M.)”

8.

Vă promit, pentru următoarele popasuri niște surprinzătoare «consonanțe» cu alte «nuclee» esoterice din alte contexte culturale.

9.

Este substanțială contribuția lui Castaneda la transmiterea și dezvoltarea tradiției vrăjitorilor-luptători-Maeștrii tolteci, fără a schimba însă invarianții săi de bază? Dacă mă refer doar la introducerea unor termeni legați de «energie», familiari nouă, prin care această tradiție este făcută, pentru noi, transparentă, cred că nu este suficient. Pentru că el face mult mai mult. Vă las singuri să apreciați acest «mult mai mult» parcurgând scrierile sale în extenso.

NOTE

[1] Graham Priest, „Dincolo de limitele gândirii”, Paralela 45, 2007; Lucian Lucică, Dumitru Gheorghiu, Roman Chirilă, „ Ex falso quodlibet: studii de logică paraconsistentă”, ed. Tehnică, 2004.
[2] Brian Green, “The Elegant Universe, Superstrings, Hidden Dimensions, and The Quest for The Ultimate Theory”, Vintage Random House, 1999.
[3] Există ipoteze, care mai de care mai fanteziste, în legătură cu existența în timpuri imemoriale, a unei «punți» accesibile prin care să fi migrat, din Asia în America Nordică, anumite comunități umane; ele, ulterior, par a fi populat cele două Americi. De exemplu, în „Stanley Park” din Vancouver și anume în zona numită „Totem Poles”, sunt expuse totemuri ale populației native (indieni) care au fost găsite de-a lungul coastei Pacificului a actualei provincii canadiene British Columbia până în Juneau, Alaska. Ar fi multe de spus despre cultura populației native care "Long, long ago, obscured by the passage of time, people living along the Pacific Coast of North America developed a culture based on abundance surrounding them" (P. Kramer, “Totem Poles”, Altitude Publishing Canada Ltd., 2004). Dar, în mod deosebit, atrage atenția relația omului cu păsările și, îndeosebi cu Vulturul. Căci "The eagle plays an estimeed role within many native groups. All Nnorth American aboriginals use eagle feathures and down for ceremonial costumes, headdresses, and decorations….Eagle are noted for their lomgevity, swiftness, ken vision, and dizzying heights to which they soar" (Kramer, op. cit.)
[4] Carlos Castaneda: “Cealaltă realitate”, RAO, 1995; “ Călătorie la Ixtalan”, RAO, 1995; “Povestiri despre putere”, RAO, 1995; “Al doilea cerc de putere”, RAO, 1997; “Darul Vulturului”, RAO, 1998; “Focul lăuntric”, RAO, 1999; “Puterea tăcerii”, RAO, 2000; “Arta visatului”, RAO, 2000; “Latura activă a Infinității”, RAO, 2003; “Învățăturile lui Don Juan”, RAO, 2004.
[5] C., F.,Baudez, P., Becqelin, ”Le monde précolumbien”. Paris: Gallimard, 1984 ; J., Chartier, ”Civilisations mystérieuse: des Olmèques aux Mayas”, Montreal: Stanké, 1979 ; D., Freidel, L., Schele, J., Parker, “Maya Cosmos: Three Thousand Years on the Shaman's Path”, New York: Willian Morrow and Company, 1993.
[6] L. Ron Hubbard, “Dianetica”, New Era, 1999.

Comentarii

rusine sa-mi fie ca am observat atat de tarziu...:). uluitele mele multumiri! despre eseu sper sa discutam in curand, si mai ales as fi incantata daca as vedea si partea a doua; luna asta am avut ocazia sa citesc una din cartile lui F. Schuon, unde se dezvolta cu predilectie un studiu comparativ al esoterismului diverselor religii, comparatia avand drept stalp de sustinere esoterismul musulman, cu simbolurile si metodele sale de cunoastre si transcendere in planul spiritual. (nimic new-age, fireste). Si acolo este sublinita necesitatea (nu numai importanta) acelui simt aparte de care vorbeati (acel "ochi al inimii", deschis) in urcusul spre cunoasterea pura, ca si necesitatea "lepadarii de eu". In consecinta, ii dau dreptate lui Cusanus, cu a sa celebra religio una in rituum varietate. Pe cand continuarea?

Nu este simplu. Mă pregătesc să fac „saltul” în Buddhism. Am un material imens, strȃns în timp, care încă mai „dospește”. Sper să nu mai treacă prea mult timp pȃnă să intre la „copt”. Odată cu intrarea în acest alt context cultural, voi încerca să fac legătura și cu cel anterior pentru a pune în evidență unele dintre caracteristicile care să creioneze începutul punerii în evidență a „invarianților” nucleului „dur” al esoterismului transcultural. Și care, sper, să se rotunjescă, din ce în ce mai bine, pe măsură ce voi face și pașii următori spre sufismul islamic ca, în final să ajung în Europa. Mă vor ține puterile? Nu știu. Dar merită să încerc. Și fără să mă întind prea mult (ca spațiu) în fiecare text ce-l voi produce pas cu pas, păstrȃnd numai ceea ce mi se va părea a fi esențial. Fără a deveni, la rȃndul meu, „esoteric”. Iar faptul că acest prim text introductiv pare a fi (cu cei care am stat de vorbă și l-au parcurs) relativ clar și, tot relativ, ușor de înțeles, îmi dă oarece speranțe. Aici vreau să vorbesc de ceea ce îmi stă în permanență în minte. Cȃnd ești tȃnăr, ești nerăbdător. Pentru că ce-ai în spate îți creează impresia că tot atȃt e și în față. Și că timpul nu-ți ajunge. Cȃnd îmbătrȃnești, lucrurile se întȃmplă similar. Dar cu diferențe. Ȋți faci planuri pe timp îndelugat. E absurd în ambele situații. Acum, fiind în cea de a doua…Dar marită să risc. De dragul riscului. De dragul jocului. De dragul mizei. Pentru că….Pentru că, prin ceața de acum, mi se pare a întrezări „ceva”. Și anume că se face o confuzie regretabilă între „postmodern” – ca perioada in care am intrat – și potmodernism care constituie numai o tendință în cadrul acestei perioade. Confuzie similară cu cea făcută între modern (tot ca perioada) și modernism ca tendință. Și aceasta deoarece nu se poate confunda „modernismul” de sorginte iluministă (ca doctrina oficială filosofico-științifică cu reflectare și în artă) cu modernul care, pe lȃngă „modernism” mai include o serie întreagă de alte tendințe (mă refer doar la arta): romantism, expresionism, impresionism, suprarealism, dadaism, futurism si alte „isme” inclusiv așa zisul „realism magic”, unele dintre ele chiar minȃnd modernismul (atat artistic cȃt si doctrinar dpdv filosofico-științific), altele întărindu-l; precum si un curent subteran al Sacralității (transculturale) „esoterică”, căutat a fi ocultat dar care nu s-a reușit a fi distrus. Tot așa și in postmodernitate. Căci și aici pot fi identificate cel puțin urmatoare trei tendințe: postmodernismul care nu este altceva decȃt un modernism întȃrziat, in agonie, New Ageu-l (un ocultism exoterico-magic sincretic) si cel al Sacralității esoterice transcultutale. Ultima, ținută atȃta timp sub presiune, începe acum să iasă la suprafață din ce in ce mai evident și cred ca va face erupție nu prea tȃrziu, aceasta fiind „marca” și speranța ce va reprezenta postmodernitatea in final. Gȃnduri….Gȃnduri…. Ce ar fi să se înhame și alții la un asemenea „proiect” (cu cȃțilva chiar am vorbit și sunt de acord). E un război prea mare pentru posibilitățile mele (în scădere) de Don Quijote hirsut. Ce aș putea oferi? Posibilitatea publicării (prin relațiile pe care le am) într-o editură ca lumea, inclusiv d.p.d.v. al promoției, în măsura în care ce ar ieși să fie tot „ca lumea”.

Textul este, într-adevăr, închegat și limpede. Dar sunt convinsă că se vor găsi destui care să îl citească ridicând din sprânceană. Cum despre tradiția toltecă știu prea puține, pentru mine a fost și foarte instructiv, mai ales că mi-a permis să mai leg niște ițe între ele. Concluziile pe care le-am tras vor rămâne pentru mine, deocamdată, asta ca să nu vă determin să-mi spuneți iarăși: "ai puțintică răbdare!" :) Am o nelamurire, totuși: spuneti că vă veti strădui să nu deveniți esoteric. Iar eu nu prea înțeleg cum se poate vorbi despre acea tendință la care faceți referire (Sacralitea esoterică transcultutală) păstrandu-te pe scoarța exoterică. Cât despre hamuri...eu mă tem că ar fi prea largi pentru mine. Din motive diverse, dintre care unele similare cu ale dumneavoastră. :) Dar, cum subiectul este fascinant, nu mă îndoiesc că oferta dumneavoastră nu va rămâne fără răspuns.

Ce mai faceți, domnule Manolescu? Vedeți, în seară asta am ajuns iar la eseul dumneavoastră, din nevoia unei comparații. Și, recitindu-l, am văzut că, în ce privește unele aspecte, sunt puțin contrariată. Să luăm, de pildă, înnoirea pe care Castanieda ar putea să o aducă unei tradiții care nu poate fi una autentică decât prin calitatea sa supraumană, prin imutabilitatea și regularitatea sa, de unde rezultă că orice contribute personală este nu un bine adus respectivului nucleu esoteric, nu o impietate, ci o subminare. Dogmă nu poate suferi mutații (altminteri, n-ar mai fi dogmă) și nici miezul esoteric al unei învățături; modificările pot să apăra la nivelul "scoarței", în partea exoterică, și asta numai atunci când conjuncturile sociale și istorice o impun. Deci, dați-mi voie să am rezerve în ceea ce privește meritele lui Castaneda, considerate sub acest aspect. mai departe: "Pentru vrăjitori, a fi «vrăjitor» nu înseamnă a fi «shaman» deoarece, aceasta este sinonim cu a apuca pe o uliță înfundată” . Ȋnsă pentru „un om obișnuit, deși magia practicată de shamani este un lucru negativ, condamnabil, cu toate acestea este și fascinant…..Este mai bine ca vrăjitorii să fie percepuți așa fiindcă asta sporește interesul, curiozitatea” . curiozitatea...cui? mă întreb. un maestru nu are nevoie de curiozitatea unui public larg - inițierea nefiind un fel de reality show care să reclame audiența maximă; dimpotrivă, el trebuie să protejeze nucleul învățăturii pe care o deține de profani ori de cei care, deși doresc să afle, nu au chemarea, acea deschidere intelectuală (prin intelect neintelegandu-se, firește, ceea ce înțelege omul modern) care să le permită cu adevărat contopirea cu Intelectul Divin. Din câte știu, nicio doctrină esoterică nu a apelat la prozelitism, cu atât mai puțin una care a fost nevoită să se retragă în matcă. „Caracteristica principală a unui vrăjitor-luptător este să fie lipsit de „orgoliul. Nu din principiu, ci abordȃndu-l ca pe o chestiune de strategie. „...și urmează explicația , conform căreia „Orgoliul este activitatea care consumă cea mai mare cantitate de energie, de unde și efortul de a-l eradica….”.Doar pentru atât? întreb. Explicația aceasta, mergând pe linia eficientizării, mi se pare total neconvingătoareși tipic materialistă. De ce nu vorbește Castanieda despre necesitatea depășirii individualismului, fără de care orice încercare de a accede spre centrul imuabil este sortită eșecului? „Aplicȃnd practicile vizionarismului, Maeștrii au descoperit că necunoscutul și cunoscutul sunt pe picior de egalitate, amȃndouă…aflȃndu-se în cȃmpul percepției umane. (...)Primul adevăr despre conștiință este că lumea înconjurătoare nu este ceea ce pare a fi…Noi credem că este o lume formată din obiecte, însă nici vorbă de așa ceva….” .” Din câte știu, vizionarismul (dacă înțeleg eu corect ce vrea să spună autorul prin acest cuvânt) nu implică o depășire a lumii formale; abia cei care ajung în lumea informală pot afirma că ca „necunoscutul și cunoscutul sunt pe picior de egalitate, amȃndouă…aflȃndu-se în cȃmpul percepției umane.” – de altfel, un adevăr cu care toate tradițiile sunt de acord, și de care Evola vorbește în primul capitol din "Revoltă împotriva lumii moderne", citez: <<Există o lume fizică și una metafizică. Există natura muritoare și natura nemuritoare. Există rațiunea superioară a lui "a fi" și cea a lui "a deveni, a se transforma". Sau, mai pe larg, există ceva invizibil și ceva intangibil, ceva așa deasupra acestei lumi, o supralume, există un început de viață adevărată. >> mai departe: „Ceea ce există cu adevărat în exterior sunt emanațiile Vulturului, fluidul în continuă mișcare, și totuși neschimbat (ca esență) etern.” ......fluid pe care l-am putea ientifica, dacă stăm bine să ne gândim, cu eterul, primul bhuta, care, printr-o mișcare de vibrație insesizabilă, crează „sfera androgina” a lui Platon sau ceea ce Guenon numea „vortexul sferic universal” și din care se separă apoi, pe măsură ce mișcarea câștigă intensitate, ceilalți bhuta-și - și aici, ordinea pe care o acceptă diversele tradiții diferă; din câte îmi amintesc, în cea hindusă este următoarea: eter, aer, foc, apă, pământ. Însă, pornind tocmai de la acest Vultur generator, care ar putea reprezenta chiar și o altă expresie a Logosului, Castaneda aruncă o afirmație care pe mine m-a bulversat, prin contradicțiile pe care le conține: „„Ei au văzut că Vulturul este cel care aduce conștiința. Vulturul este cel care creează ființele senzitive ca ele să trăiască și să îmbogățească conștiința pe care le-o hărăzește odată cu viața. Ei au mai văzut că același Vultur devorează conștiința îmbogățită după ce ființele renunță la ea odată cu moartea….. Pentru vizionari…nu este o chestiune de credința, nici de deducție. Ei au «văzut» …..Vulturul este extrem de real pentru vizionari”. dar cred că despre asta va trebui să scriu un alt comentariu, dat fiind numărul mare de caractere.

Reiau: Dacă (virgulă) conștiința este reflexia „Fiintei Pure” în om, ar rezulta că nu îmbogățirea sa este necesară, ci păstrarea la capacitățile sale plenare; dar să admitem că autorul își definește conștiința din alt unghi. Ceea ce mă uimește, însă, în citatul de mai sus, este fraza pe care am marcat-o cu bold. Mai precis: a afirma că un maestru (dați-mi voie să folosesc acest termen) pune înaintea credinței , văzul ( deci o formă de percepție senzorială) și că o folosește drept argument superior deducției , punând, deci, cunosterea rațională înaintea celei intelectuale, mi se pare greu de crezut. Și încă: faptul că acestui Vultur i se conferă, astfel, corporalitate, fiind coborât din rândul manifestării informale, (superioare) în rândul manifestării grosiere, mă pune iarăși pe gânduri și mă determină să nu-i mai acord nici urmă de credibilitate lui Castaneda. Tendința asta, de a trage în jos tot ceea ce depășește întinderile percepției noastre senzoriale, de a materializa tot ceea ce aparține celei de "a doua naturi", este proprie New Age-ului, într-adevăr, dar nu unui maestru spiritual al unei tradiții autentice, acesta din urmă având pe deplin (sau trebuind să aibe) conștiința caracterului iluzoriu ce este propriu „umbrelor” (ca să recurg la un limbaj deja consacrat). Ajung la punctul 7 al expunerii dumneavoastră, și văd că Vulturul (Zburatorul) primește, întrucâtva, o identitate asemănătoare cu ceea ce Guenon (iarăși, știu...) numea „Demiurgul”. pe care (aici este un aspect interesant și care poate naște contrarietate), el în consideră, în același timp, Satan! Citez: "...în realitate Demiurgul nu este o putere exterioară omului; el nu e în principiu decât voința omului în măsura în care realizează distinctia dintre Bine și Rău. Dar apoi, limitat la calitatea de ființă individuală prin această voință, omul o consideră că pe ceva din afara lui, ea devenind astfel distinctă de el; mai mult, cum ea se opune eforturilor de a ieși din domeniul în care singur s-a închis, omul o numește ca pe o putere ostilă, numind-o Satan sau Adversarul. Se remarcă, de altfel, că acest adversar, pe care noi înșine îl creăm în fiecare clipă (deoarece acest lucru nu poate fi considerat ca având loc în timp determinat), acest Adversar, spunem noi, nu esta rău în sine, ci e doar ansamblul a ceea ce ne e contrar. " Știu că fragmentul acesta, scos din context, poate să pară puțin ciudat, dar am riscat; este parte din articolul Demiurgul, publicat în volumul cu același nume la ed. Herald, în 2005. Și am riscat pentru că, dacă vom compara cele două puncte de vedere, cel al lui Guenon și cel al toltecilor, asa cum e prezentat de Castaneda, similitudinile sunt clare. ("Disciplină face ca mantaua luminoasă a conștientizării să nu mai fie pe gustul zburătorului. El este astfel bulversat. Probabil că o manta luminoasă a conștientizării pe care să nu o poată devora scăpa sistemului lor de cunoaștere. După momentul de bulversare, nu mai au altă soluție dec_ƒt să pună punct faptelor lor nefaste. Dacă un timp animalul de pradă nu ne mai devorează mantaua luminoasă a conștientizării, această va continuă să crească. Dacă imbracam mintea zburătorului cu tăcerea interioară, ") Mi s-ar fi părut interesantă o mai amplă tratare a acestei „taceri interioare”; nu știu dacă a omis-o Castaneda sau dvs. ați ales să nu vă opriți mai mult asupra ei, însă eu consider că merita toată atenția și că este o treaptă de maximă inportanta a inițierii, nu numai la amerindieni. Mă refer la echilibru pe care ea îl implică între cele trei părți ale ființei umane (corp, suflet, spirit), la legătura ei cu misterele din tradiția elenistică, la raportul dintre tăcere și Verbul Nerostit (Logosul Nemanifestat), șamd. În concluzie, dvs. ne întrebați: :” Este substanțială contribuția lui Castaneda la transmiterea și dezvoltarea tradiției vrăjitorilor-luptători-Maeștrii tolteci, fără a schimba însă invarianții săi de bază?” Tot în concluzie, va întreb și eu: dspre ce „dezvoltare” vorbiți?! iar transmiterea, către cine? și, mai ales, pentru ce? și, mai ales, chiar nu a schimbat nimic, transmițând niște noțiuni pe care nu am certitudinea că le-a înțeles (sau care poate că nu i-au fost încredințate) până în miezul lor?