Producerea de existenţă prin scris e o dimensiune umană a cărei monadă e inumană.
Orice încercare de reducţionism ar fi inutilă, mai ales dacă luăm în calcul interferenţa de planuri autor-lectori (dar de ce nu, şi multiplicarea acestui proces în infinite proiecţii posibile). Mai mult, trăim deja cu impresia că s-ar putea ca suma interferenţelor spaţiilor mentale să fie cel puţin la fel de amplă ca şi spaţiul însuşi.

Cosmologia - poate singurul instrument de lucru în măsurarea nesfârşită a actului creaţiei literare - e studiul universului în totalitatea sa, iar prin extensie, locul umanităţii în acesta, incluzând implicaţiile disciplinelor ştiinţifice, dar şi filosofice şi esoterice. Spiritul uman tinde către infinit, ceea ce nu îi reduce componenţa de evoluţie egală cu aceea a universului însuşi. Chiar şi numai faptul că undeva toate ştiinţele şi domeniile spirituale se suprapun sau măcar converg trebuie să dea o idee asupra minţii umane care reiterează prin motivaţie, cauzalitate, traseu şi rezultat actul suprem al creaţiei. Arta, prin formele sale, printre care producerea literară de sens (absolut similară existenţei) reproduce toate fenomenele cosmogenezei prin instrumentarul fetişizării, pierderii si recâştigării conştiinţei, conştienţei, trăirii, gigantomahiei realităţilor.

Componentele majore ale universului, transpuse aici pe harta fenomenologiei procesului literar sunt: spaţiul, materia şi energia.

SPAŢIUL
Vedem ca [+infinit] un locus atemporal a tot ce poate fi creat iar ca [-infinit] a tot ce încă nu s-a creat. În ceea ce priveşte mintea umană, rezoluţii infinitezimal mai mici nu ştirbesc cu nimic acest continuum. Una din fluctuaţiile de tranziţie dinspre - către + acţionează ca un curent din universul de aşteptare, ca un vestibul imens de o parte şi de alta a autorului şi a lectorului. Oricât de sintetic creată ar putea părea noţiunea, spaţiul dintre autor şi creaţia sa este construit identic. Se intră în el, se depozitează, se ermetizează şi se iese din el. Este deci viu pentru că e tratat ca atare si viul depus înăuntru poate găsi loc de gestaţie.

Fenomenologic însă, spaţiul creat de autor este rezultanta procesului de spaţializare. Ceea ce în lumea reală ar fi fezabil doar prin forţă, la nivel mental se poate realiza printr-o anumită frecvenţă. Un bioenergetician poate trimite un spaţiu terapeutic pe o anumită frecvenţă mentală; la fel va reuşi autorul, într-un mod mai mult sau mai puţin sacralizat (pur şi simplu ca spaţiu de lucru).

Principala funcţie ale spaţiului este să fie umplut, niciodată vidat.
Ermetizarea unui spaţiu în ce priveşte creaţia literară se face datorită unei intenţii de securizare împotriva abuzului derulării la infinit de sens sau de propagare a unei energii spre diluarea ei, însă uneori chiar în preîntâmpinarea nevoii cititorului de a avea ce să deschidă (astfel el reiterează gestul iniţial al autorului, cu polaritate inversă dar şi conştientizată).
“Infinitatea rea”, hegeliană, presupune situarea unui fenomen/subiect intr-o însumare a limitelor şi neobosita spargere a lor, fără a putea ieşi din Limită.

Einstein, în teoria generală a relativităţii, a impus viziunea ca în locul conceptului ca gravitaţia (deci predipoziţia) să acţioneze ca un câmp de forţă în spaţiu-timp, ca să putem să vedem în sfârşit gravitaţia ca modificând însăşi structura geometrică a spaţiului-timp.
În consecinţă, timpul de lucru să fie accelerat, respectiv decelerat. Acest lucru poate fi realizat însă la nivel de creaţie şi în mod asumat, cu implicaţii de presurizare.

Un spaţiu poate fi construit sub presiune chiar între blocuri de sens şi metode de prelucrare la nivel de interpretare. El amplifică însă degradând in extenso sau acutizează micşorându-se. Odată generat, nu mai poate fi vidat. Chiar conceptul de vid/nimic capătă în concordanţă cu învăţăturile spirituale ale lui Buddha valenţe de anduranţă la identitate şi predispune cu anumită înţelepciune la dobândirea liniştii interioare. Interiorul unui atom este vid in jurul nucleului – dar exact de acolo se propagă emitenţa.

MATERIA
În cosmos, materia vizibilă ocupă doar 4%. Aşa şi în actul literar poetic, unde poetul e în căutare de sens, nu de semnificaţie.
Materia e substanţă - are masă şi volum şi ocupă spaţiu, manifestându-se în particule şi unde, datorită capacităţii de a radia. De la tot ce poate concretiza prin consistenţa fiinţării şi a fiindului (cuvinte-cheie, sintagme, conglomerate sintactice, blocuri de fraze cu sens de sine stătător) prin crearea de iluzie până la ancorarea în ea, până la o nouă ordine dictată de conştiinţa ce creează - este materie.

Stările materiei textuale sunt la rândul lor solide, fluide şi gazoase.
Starea solidă e caracterizată prin rigiditate şi stabilitate. Construcţiile vizibile şi (uneori aparent) inamovibile care prin alegerea condiţiilor de implantare la nivel textual populează o anumită realitate.
Starea fluidă se apropie mult de tranziţia mentală a evenimentelor reale înspre treziri ale conştienţei (trezviei creatoare). Elementele fluide ale unui text sunt detectabile prin faptul că se transformă spre a se adapta formei recipientului (sau a spaţiului alocat de către autor).
Starea gazoasă are acelaşi simptom la nivel intern al materiei pe care-l are la nivel extern energia.
Textul le poate avea pe toate 3 în acelaşi timp, în funcţie de nivelul de decodare.

Precum în univers, aceste stări pot fi doar faze care depind de anumite condiţii (printre cele mai semnificative fiind presiunea); astfel încât dacă condiţiile de existenţă se schimbă - asta nu ţine însă de materie - se schimbă şi stările materiei. Un exemplu este evaporarea, ca trecere de la starea lichidă la starea gazoasă.(vezi trecerea de la sensul propriu la sensul figurat sau la metaforă). Limba oferă aici şi din punct de vedere gramatical structuri interesante - în engleză, o acţiune repetitivă e văzută fenomenologic ca fapt în sine.

Un autor va recurge tehnic la matrici de credibilizare dar mai nou şi de decredibilizare pentru a materializa o energie.
Fiecare cheie textuală trece în concept (prin transcendere) în mod scalar - ori îl regăsim în infraconcept, voit ocultat dar numai ca să radieze şi mai mult, ori e hiperceptibil din punct de vedere material şi atunci vibraţiile trezesc la nivel de interpretare nevoia de autoprotecţie din cauza supraexpunerii.

ANTIMATERIA
În cosmos, aceasta are masa mai mare decât materia, (masa nefiind un dat exclusiv materiei) datorită capacităţii de a atrage în jur materie de lucru care să se lase înglobată (vezi găurile negre).
La nivel textual reprezintă un loc de pierzanie (similară conceptului de moarte, iar uneori de involuţie) laolaltă cu incredibila acceptare a componenţei materiei locale de a veni singură în întâmpinarea acestei noi condiţii.

Există însă un echilibru între palierul realităţii vii şi palierul realităţii moarte. Antiparticulele (forma sub care se regăseşte antimateria) se creează acolo unde au loc coliziuni ale particulelor cu energie. Un bun exemplu de antiparticulă este punerea în scenă a unui non-fenomen (o formă a conştiintei ce nu e reperabilă spaţio-temporal).

În astrofizică, lucru demn de a fi demonstrat însă şi la nivel de fenomenologie literară, antimateria răspândită uniform e anihilată de materie. Ceva se pierde deci în derularea de forţe, dar asta e departe de a fi un motiv de îngrijorare. Fluxul energiei de manevrare, odată saturat (prin tensionare până la refuz) nu mai poate la un moment dat să se materializeze, o parte din el rămânând descărcat pe traseu.

Toată încărcătura distructivă, negativă nu se poate însă depozita în diagrame-rezervor de sens, ca şi energia. Totuşi, se poate acumula cu excepţia cazului în care se vine în întâmpinarea intenţiei de a fi rematerializată, cu polaritate pozitivă. Aşadar, chiar dacă la nivelul procesului scrierii antimateria există, ea se recâştigă la atingerea materiei. La o atentă cercetare fenomenologică a conceptului abstract de “religie” la baza căruia stă etimologia cuvântului “religare” observăm că şi în plan esoteric se urmăreşte idealul de reintegrare.
În cazul coliziunii particulelor de materie cu cele de antimaterie, acestea anihilându-se reciproc, la nivel de proces literar va rezulta un tip nou de energie. Neutralizarea nu înseamnă nici reducţia spaţiului literar nici vreo premiză a vidului - e doar o degajare de energie (de altfel, recunoscută în astrofizică ca fiind egală cu dublul masei antimateriei anihilată).
Rămâne de revendicat în acest sens şi regia superioară a demersului poetic evoluat care caută să scape chiar de metafizica în activitate spre a trece în antimetafizică, o creare de existenţă dinspre transcendent înspre real (un procedeu invocativ oricât de mult i s-ar nega convergerea spre practici legate de kabbala).

DARK MATTER (materia întunecată)
În cosmos, se regăseşte în procent de 26%. Descoperite în secolul trecut, conceptele de dark matter şi dark energy au revoluţionat astrofizica. Dark matter a fost etichetată drept “missing mass problem” - calculele ştiinţifice asupra masei universului fuseseră până atunci inexacte, mai mult, înainte nimeni nu preconizase de ce universul are o forţă gravitaţională faţă de momentul Big Bangului; pe când dark energy a fost etichetată drept “the cost of having space” şi atestă faptul că există o contraforţă (antigravitaţională) de dilatare a universului.

În fenomenologia actului literar, dark matter reprezintă predispunerea iniţială, singura care dă universului textual o forţă gravitaţională. Acest simţ acut are rol de a coagula spaţiul, care nu s-ar putea materializa fără acest liant. Deşi nu e observabilă, prezenţa ei se deduce din efectele acestei influenţe asupra materiei vizibile a textului. Predispunerea este subconştientă şi generează un câmp vibraţional subtil de control mental.

DARK ENERGY (energia întunecată)
În cosmos, ea se regăseşte în procent de 70%.
În fenomenologia procesului creaţiei ea reprezintă intenţiile detectabile la nivel de text. Mai întâi în spaţiu trebuie să existe o protenţie auctorială aproape impersonală operând ca o seducţie a tuturor limitelor pornind de la prezentul atemporal, deci de tip expansiv şi fracţionar.
Intenţiile contribuie la extinderea noţiunii de spaţiu literar, uneori până dincolo de limita suportabilităţii acestuia, dată fiind tendinţa autorului de a întinde plaja posibilităţilor de interpretare la nivel de rezonanţă a lecturii. Intenţiile însele e posibil să se lase uneori dezintegrate, exercitând astfel un feedback de presiune asupra actului creator. Acest lucru este posibil prin prisma controlului mental exercitat direct.
Aici este vital rolul conştiintei: autorul îşi poate în sfârşit apărea sie însuşi, în inaugurarea actului creator ca o altă proiecţie, întoarsă spre sine pentru a se redescoperi.

Intenţionalitatea abordată fenomenologic poate duce la un adevărat haos, şi reversibil pe deasupra. Un punct de sprijin îl aduce totuşi tabloul de comandă următor: infinitul (sau infinitizarea de posibile intenţii de luat în calcul în procesul creaţiei) se p(r)etrece în momentul în care semnifică prin cel căruia îi semnifică. Infinitul nu se vrea egalat, ci trezit ca un proiectil.

ENERGIA
În fenomenologia literară, conceptul de energie se poate traduce şi ca forţă, şi ca emanaţie şi ca vibraţie. E poate cea mai intensă componentă a procesului creator. Ea precede până şi existenţa la nivel textual.
În astrofizică există noţiunea de Zero-point energy (energia în vid, o stare de fapt a universului de stagnare dinaintea momentului iniţial de tensionare) perfect aplicabilă teoremei de mai sus. În kabbala regăsim termenul Ain ca Absolut Nemanifestat sau Energia Necreată.

Scopul principal al energiei (actului literar dar şi energiei cosmice) este să acţioneze pentru a se transforma în materie. Altfel, ea intră în recirculaţie şi pune în mişcare. Poate că singura barieră a portanţei unui text literar asupra cititorului dar şi singura modalitate de măsurare a literarităţii acestuia este energia. Conform legii conservării energiei, aceasta nu poate fi nici produsă, nici anihilată de către energie însăşi, ci doar transformată.
Transformările (de tip mecanicist, desigur) aduse unui text înainte de forma finală recurg la nivel subconştient la energia potenţială (concept existent şi în mecanica clasică şi definit ca lucru - aici demers - împotriva unei forţe date)

CONCLUZII
Pentru cazul în care se va lua permanent în calcul şi noţiunea de multivers, e recomandabil a se lua în considerare şi infinitatea de intertextualităţi şi metatextualităţi ale creaţiei literare.

Odată problematizat, acest tip de analiză fenomenologică nu trebuie să însemne în cazul scriiturii decât un prag spre elaborarea unui proiect amplu de analiză a proceselor conştiinţei şi a conştienţei. Aşa cum literatura va rămâne atât o formulă de încremenire în timp cât şi de escortă.

Referinţe: www.wikipedia.org