Puteai să fii oricine, atât ți-ar fi trebuit să-i spui lui Lache Ahohăniței pe poreclă. De fapt, la noi poreclele erau într-un fel vitale. Trei sferturi din sat stăteau pe trei-patru nume (oficiale): Cozmescu, Pintilie, Hohan, Mocanu. Alte repere onomastice erau doar de umplutură. Așa se făcea că erau zeci de săteni pe care îi chemau la fel. Nici folosirea inițialei tatălui nu slujea prea mult. Cel mai adesea, poreclele învederau un defect al purtătorului lor sau, în orice caz, erau departe de a sugera vreo virtute. Surdu, Chioru, Mutu, Șchiopu, Cocostârc, Bâlbâitu, Ciungu, Fonfea, Hupț, Roșcatu, Borhot, Ciucălău și altele (cu zecile) etichetau sătenii mai abitir decât numele înscrise în buletine. Nu se știe de ce și cum, dar Lache primise, naiba știe de la cine, porecla Căcălău. Dacă ceilalți din sat nu reacționau în vreun fel anume - să te fi adresat lor pe poreclă -, ei bine, în cazul lui Lache se schimba complet treaba. Nu conta că el îi bârfea mai pe toți și că nu-i scotea din netrebnici și calici. Să-l fi poreclit pe el cineva, îi sărea țandăra pe loc, și asta este puțin spus. Namilă de om și plin de arțag, cum era, sărea numaidecât la bătaie. Dovedea și câte trei deodată, fără vreun fel de problemă. Îmi aduc aminte, ca și cum s-ar fi petrecut ieri, că la nunta lui Ion al Diaconesei (să fi fost prin șaptezeci), după ce dughise ca la un kil de rachiu și alte trei-patru de vin, s-a încăierat zdravăn cu ai lui Mocanu. Ăștia, doi frați, porecliți Duluc, matoliți și ei, îl îngrămădiseră rău. Într-un sfârșit l-a salvat nepotu-su, Chirilă, altă namilă, care s-a năpustit în ei cu șișu. Până dimineața, Dulucii au și fost cârpiți de doctori, după ce au fost duși la dispensar cu căruța, și de aici, cu salvarea, la chirurgie, în oraș. Pentru că Lache avea proptele la Comitetul comunal de partid – pe un unchi din partea neveste-si -, n-a pățit nimic după ancheta miliției. E drept, nici Dulucii n-au stat decât două-trei săptămâni în spital, așa că nu s-a putut spune că le-ar fi fost pusă viața în pericol în urma încăierării de la nuntă. Tot proptelele făceau ca lui Lache să nu-i fie frică nici să fure din tarlalele CAP-ului. După ce se însera, mergea cu căruța și încărca, fără vreo strângere în spate, cam tot ce avea nevoie pentru proviziile de iarnă. Acu, lasă, ce-i drept e drept, avea și o groază de lighioi pe lângă casă care trebuiau hrănite, și mâncau, nu glumă. Milițienii, când veneau “pe teren”, tot la el trăgeau. Mâncau bine, beau bine, ore în șir, și nu plecau defel cu mâna goală. Așa că lucrurile se legau, ce mai încolo-încoace. Și lui Lache îi mergea totul din plin. Florica, nevastă-sa, era mândră din cale-afară de bărbată-su și abia prididea și ea cu treburile femeiești. Cu trei copii – două fete și un băiat, făcuți unul după altul, acum toți de școală, nu îi era tocmai ușor. Băiatul, Costeluș, un malac prost crescut, se purta cu ceilalți din clasă precum tată-su cu cei de seama lui. În prima zi de școală i-a închis pe toți în WC-ul de scândură din curte, după ce, mai întâi, așa, de-al dracului, le-a tras câte un toc bun de bătaie... (După ani, avea să ajungă maistru așchietor la “Uzina Mecanică”, fără însă a ști măcar să pornească strungul. Era, în schimb, figura centrală a ansamblului de dansuri populare din fabrică.) Cât despre Lache, huidumă, huidumă, dar la o vreme inima lui tot avea să fie turburată de ceva. Ilenuța lui Nucu, după ce da verdeața primăvara, își priponea cârlanii printre tufarii din fundul grădinii lui. Stătea vreo zece case mai la vale și îi aducea dimineața – doi berbecuți, de legători, iar alte două sau trei mioare rămâneau slobode pentru că oricum nu se depărtau mai mult de câțiva pași de lighioile ce urmau să fie priponite -, întotdeauna după ce își pregătea atentă și cu migală cele două fete pentru școală. Acestea, Vica și Letiția, una într-a șaptea, iar cealaltă într-a cincea, aveau părul lung, iar Ilenuței îi lua o groază de timp descâlcitul. Când se făcea aproape de ora douăsprezece se ducea să-și adape mica turmă și s-o mute câțiva pași într-un nou petec de iarbă. Al ei, Nucu, făcea o chinuitoare navetă plecând dimineața la patru, pe jos, către gară, fie vară, fie iarnă, de unde, vreme de două ceasuri, mergea cu trenul către capitala județului. Era încărcător-descărcător de cărbune (chiar așa îi scria pe cartea de muncă) la depoul de locomotive. Lopăta zilnic tone bune de cărbune la rampă, după care, seara, făcea drumul invers, către casă. Niciodată nu punea capul pe pernă înainte de ora zece. În câteva clipe era ca și mort. De Ilenuța – pe care o luase (să tot fi trecut vreo doisprezece-treisprezece ani de atunci) din dragoste, aducându-și-o tocmai de la Boldești, depărtare de cinci sate – nu se mai prea putea ocupa. Frumusețea ei se stingea încet. El, tot la două săptămîni îi punea avansul și lichidarea în mână, având bază în ea că-i strânge bine deoparte. Dorința lor cea mai mare era să-și facă o nouă casă, mai în centrul satului, pentru că, aici în margine, Bahluiețul le mânca măcar o jumătate de metru pe an din grădină. Când și-au durat casa, rămăseseră douăzecișicinci de pași buni până la râpă, însă acum nu prea erau semne că i-ar ierta mai mult de doi-trei ani să nu le înghită mica gospodărie. Fetele creșteau și ele, trebuind a fi date la școli mai departe în oraș... Ilenuța ofta și le îndura pe toate sperând că va veni o vreme mai bună și pentru ea. Astăzi, cu sute de gânduri în cap, mergea cu căldărușa să-și adape berbecuții. Lache, care o pândise demult și-i știa toate mișcările a așteptat-o (lăcomos) în tufari. Când i-a venit bine, n-a fost nici o greutate pentru el s-o tragă câțiva pași în ascunzișul crengilor înfrunzite. Pregătit să-i înăbușe strigătele cu palma lui cât lopata, a fost surprins să vadă, nu numai că nu țipa, dar și că rămînea cuminte ca o mielușică. Totul se consumă pe îndelete, iar la urmă Ilenuța aruncă aproape șoptit, nu se știe dacă dojenitor sau a laudă, doar atât: “Lache, ce nebunatec ești tu, măi!” Mai mult ca sigur că îi și plăcu. Probabil, în această privință, namila avea calitățile lui. Mult timp s-a crezut că, afară de ei doi, nimeni nu știe nimic. Ca la o săptămână, însă, citi la bărbată-su o supărare mare în glas, dar care era adânc întipărită și pe chip. Ea, știindu-se vinovată, nu îndrăznea nici în ruptul capului să întrebe ceva, bânuind că ar putea să-i reproșeze tocmai de ceea ce îi era frică cel mai mult. Zile întregi nu schimbau nici o vorbă. Nucu, întocmai ca un robot, își lua dimineața geanta de navetist în care nu era nimic altceva decât un prânz sărăcuț pus în două borcane, iar seara abia dacă spunea ceva fetelor, că se și culca, spre a o lua, apoi, de la capăt. Ilenuța tot spera să nu fie la mijloc ceea ce știa ea...

*
* *

Anii au trecut pe neștiute. Nucu a și uitat aproape că a stat cândva lângă pârâul care amenința să-i înghită casa ori de câte ori se umfla la topirea zăpezii sau după vreo spargere de nori. Avea demult gospodărie frumușică în partea sigură a satului. Vica și Letiția se măritaseră și aveau ele însele acum copii de școală (în clasele mari). Ca pensionar, bădia Nucu, atunci când nu mergea să muncească pe tarla - pentru că avea numai partea lui aproape trei hectare, iar dinspre ai Lenuței încă două, dar mai departe, la Boldești, și de aceea îl dădea în parte la un cumnat al său – se mai îngrijea de o vită, ori, dacă era sărbătoare, mergea regulat la slujbă. Nici picat cu ceară nu ți-ar fi intrat în crâșmă, cum făceau cei mai mulți din generația lui care își beau bruma de pensie și, odată cu ea, și mințile... Nu mai demult decât aseară, când își aducea vaca și vițelul de pe imaș, pe cărăruia din salcâmiște dădu nas în nas cu Lache Căcălău. Acesta, bine afumat – în ulimul timp bea ca la un kil de rachiu pe zi - îi reproșă incoerent că-și ține animalele prea aproape de gardul lui și câte altele, iar dacă se crede șmecher are el ac de cojocul lui. Nucu s-a pus și el în clanță, ceea ce în mod obișnuit nu făcea, și, când i-a venit bine la îndemână, l-a pocnit cu parul de corn - ce-l purta ori de câte ori mergea la vite pe imaș - drept în cap. Căciula adversarului sări metri buni printre tufari. Mai mult ca sigur, setea cu care a lovit nu putea fi explicată doar de neașteptata discuție în contradictoriu de acum. Namila de Lache, pentru că, deși urma să facă șaptezeci de ani, avea cam aceeași alură mătăhăloasă, s-a ridicat cu greu după căzătură. Țeasta era departe să-i fie crăpată, dar creierii i-au fost rău zdruncinați în cap. Nucu se îndepărtase destul de locul cu pricina, dacă nu cumva era ajuns demult acasă când se sculă celălalt... Povestea n-a avut nici un ecou trei-patru săptămâni. Apoi gura satului avea să vuiască: a înnebunit Lache. Dar ce formă de nebunie! Nu mai cunoștea pe nimeni, nici măcar pe ai săi, o lua pe coclauri și rătăcea cu zilele. Îl mai aducea acasă câte unul cu căruța, ba din Bărbătești, ba din Heleșteni. Când venea singur, aducea după el, de lanț, ba o vacă, ba chiar și câte un cal. O dată, vreo doi din Cornești, i-au tras o bătaie soră cu moartea după ce luase din cireada lor o juncă și se îndrepta cu ea spre casă. Noaptea, se trezea ca pe vremea ceapeului și pleca să fure știuleți din lan. Aducea și câte doi saci tocmai de pe deal. Uita că acum pământul era al sătenilor. Dar lumea, știindu-i boala, își zicea “bine că nu ne dă dracului în cap sau nu ne strânge de gât”. Ce mai, devenise un chin pe capul Floricăi. Trebuia să nu-l piardă din ochi că după aceea sigur urma boroboața. La o vreme l-a dus și la doctori mari. După nu cine știe ce investigații l-au dat acasă în grija familiei. Îl etichetaseră cu «Alzheimer & manifestări cleptomanice». Cică era o boală incurabilă moștenită genetic... Bădia Nucu, însă, cu siguranță, de-ar fi fost întrebat, ar fi avut cu totul altă părere...