Eu nu cânt. Oamenii însă mă aud cântând. În special copiii. Umblu străin prin oraș. Caut priviri. În noaptea aceasta a plouat, blocurile, casele, mașinile, trotuarele, copacii murdari s-au micșorat, s-au înnegrit. Dimineața am dat nas în nas cu o privire verde-albăstruie, îmbrăcată cu un palton roșu. Roșu! Mă fascinează culoarea asta. Mâinile mele nu-s niciodată roșii. Spun unii copii că am gura roșie, dar eu nu știu. Am găsit odată un creion colorat în buzunarul de la haină, probabil ca mi-l strecurase o fetiță căreia îi povestisem despre acele de brad. L-am ținut cu teamă în mână, am întors buzunarul apoi pe dos: nu se murdărise. Apoi mi-a venit o idee și, cu sete, am apropiat vârful creionului de pantalonul alb și-am tras. Nimic. Vârful roșu nu lăsa nici o urmă. Mi-am scris în palmă atunci și-am încercat să ma șterg pe haină. Nimic.
Și-acum privirea aceasta albăstruie cu palton roșu. Dacă ea ar fi mama mea, oare aș putea purta și eu roșu? Pare destul de rațională purtătoarea ochilor acestora frumoși, s-ar putea să-mi spună ca băiețeii nu poartă astfel de culori... Dar sunt sigur că măcar un pulover cu o inimioară mică roșie m-ar lăsă să port. Poate chiar l-aș găsi sub bradul de Crăciun, împachetat frumos!
M-a atins! A trecut pe lângă mine plutind... ca o regină și m-a atins! Și-a dat mănușa jos, și-a lăsat degetele să îmi treacă peste umăr. Mi-a zâmbit; în același timp părea puțin uimită, după care a șoptit, fără să se aplece măcar: Știi că ți-ai murdărit hainele, Pierrot?
Am luat-o la fugă. Nu mai vreau roșu. Nu mai vreau nici albastru, nici verde-albăstrui măcar. Hainele mele sunt albe-albe. Eu sunt Pierrot și copiii mă aud cântând și mă ating cu mânuțele lor când trec pe lângă ei. Ei sunt toate culorile curcubeului, iar degetele lor sunt de cele mai multe ori murdare de mâncare, de praf, de pământ, dar eu am încercat tot ce se poate... tot alb rămân. Ei râd în hohote. Într-o zi voi învăța și eu să râd, știu sigur. Chiar dacă porțile raiului îmi sunt închise, știu că odată si-odată colțurile gurii se vor întinde singure în sus, trupul îmi va fi zgălțâit ca de un cutremur, lumea va începe să se coloreze ca un balon de săpun, și voi fi și eu un copil la fel ca toți ceilalți, cu același acoperiș sub să mă trezesc în fiecare dimineață, cu o pijama din bumbac, cusută de mama la guler...
M-am întors în dimineața aceea, demult, și am dat să intru. Mă iubiseră toți copiii pe care îi întâlnisem, ești atât de frumos, atât de alb, cum îți dă voie mama ta să te îmbraci în alb nu te ceartă când te murdărești? Și eu clipeam și mă foiam și mă mândream, și-mi doream să fiu alb, cât mai alb, și să nu am o mamă care să mă certe dacă hainele nu ar mai fi albe... dar serile eu eram tot alb, iar hainele copiilor colorate și pline de pete, uneori rupte, fețele lor însă zâmbeau pe sub urme amestecate de praf și lacrimi... și-mi erau mai dragi ca oricând. Și-atunci m-au oprit la poartă și au strigat hainele tale au pete negre, du-te fugi caută...
Umblu acum și cânt. Noaptea mi se scurge de pe umeri ca o apă, caut hohotul de râs care mă va duce din nou pe poarta deschisă, cu hainele mele alb, negru, și toate culorile curcubeului. Mâinile copiilor nu murdăresc...
Eu nu sunt alb, sunt Pierrot, și raiul e-al meu printr-un zâmbet.*

* Spune o legendă că într-o zi la poarta Raiului a fost găsit un băiețel, dezbrăcat, fără nici un fel de haine. Sfântul Petru l-a luat în brațe și l-a binecuvântat; fiind iarnă, zăpada de pe trupul micuțului s-a transformat în haine albe, strălucitoare. Sfântul Petru l-a botezat Pierrot (micul Petru), și apoi i-a spus că nu are voie să se joace, în afara porților Raiului, alături de ceilalți copii. Dar Pierrot, micuțul băiețel, a încălcat această regulă, așa că hainele lui au căpătat pete negre, acolo unde îl atingeau copiii. De atunci, porțile Raiului i-au fost închise pe vecie.

Eu cred însă că nu există haine cu adevărat albe predestinate și că râsul copiilor îl va duce înapoi în rai...