nu ești poetă
toamna asta nu are nici o legătură cu tine
străzile orașului nu îți simt lipsa
nici un vulcan nu a erupt ieri cu numele tău pe buze
nici un tsunami
cărțile pe care le înghesui noaptea între noi
sînt amînări și absențe de lux
au marginile încă nescrise
din sîngele lor transparent se adapă
doar cerbul pe care l-am ascuns în dormitorul nostru
uneori mugește pînă se sparg ferestrele
sună sirenele se trezesc vecinii și se face frig
atît de frig încît ne înghesuim sub samovar
povestind nimicuri pînă adormim
dar nu ești poetă
pînă și pereții te privesc nedumeriți dimineața
ferindu-se din calea ta plecîndu-se pînă la pămînt
aerul te ocolește ca pe o pendulă de sticlă
care nu poate greși niciodată
încolăcindu-ți coapsele
o altă zi se naște fără să îți știe numele
trec armatele lumii ca niște muște prin aburii calzi de cafea
îmi zîmbești încît aș vrea să mușc din tine
pînă mă trezesc din această beție perfectă a spațiului închis
dar mă las pe spate privind plafonul alb
unde gîndurile mi se tolănesc la soare
îmi dau seama că va trebui să mă îmbrac
pentru că în ciuda aparențelor
nu ești
și nu vei putea niciodată să fii
poetă