A fost un timp când nu m-ați mai văzut (mi s-a ars placa video). Acum sunt cu voi, dar peste puțin timp nu mă veți mai vedea (plec în concediu de ...schi), apoi iarăși mă veți vedea (deschid paranteză franciscă: orice parafrazare bănuită nu este întâmplătoare, știe el ce zic; închid paranteza). Iată apar texte din ce în ce mai multe, și-am început să citesc selectiv, dar niciodată nu sar peste franciscul nostru coleg. Iar îmi place cum scrie, deși nu poți să spui precis de ce. E, așa, o afinitate... mai ales că e vorba de năluci, și încă, deoarece pune acolo unele cuvinte, or formule (magice), ori imagini care te izbesc de-a dreptul, ori alteori numai te mângâie, și te trimit spre un adânc de text, care nu întotdeauna e neapărat și cel intenționat de autor. Dar din moment ce te aruncă, precum dulapul spre tărâmul Narniei (că tot a apărut filmul, după superbissima carte a lui C.S Lewis, prietenul lui J.R. Tolkein știți voi care), e bine. Mai ales că e vorba de năluci. Uite una tocmai aruncă pietre din tălpi, alta e taaaare ciudată în lumina ei verde, în cârd, țepoase ca un spic... și tot vin. Apa aia ne-ncepută (adusă odată de Linea în jurul căreia dansează sfere nevăzute de ochi muritor), limba de moarte, paharele închinate (păi cum? - ce contrast reușit, aici, între obiectivitatea textului și subiectivitatea auctorială!). Cel "surd cât umbra unui clopot" - e nă(l)ucitor, nu? - vine să spună ultimul cuvânt, parcă pentru a acoperi totul cu o pelerină neagră, înviorată doar de puțina floare_de_ruth. ...mai ales că e vorba de năluci. Le-ați văzut? Dacă nu, trebuie că sunteți taaare fericiți.