Astă seară mă aflu într-un oraș în care
la fiecare fereastră câte-un amadeo de ceară
dirijează orchestre galactice

puhoaie de oameni – pelerini la templul bancnotei
ca o oaste turcească
mă-npresoară

de sub blindajul inimii scot iataganul
în ei intru ca un tanc sovietic în trupul Cehoslovaciei
sadic cum sunt cu bisturiul privirii incizii fac
pe aorta aristocrației apuse

trec pe lângă statuia mariei tereza
dumneai mă privește de sus sfidător
tupeist îi arăt mijlociul și-i spun
prea te dai mare cucoană pe soclul ăla-nvechit
coboară de-acolo ia-mă tandru de braț
sărută-mă inoxidabil să simți pulsul vieții moderne
și cum aristocrata nu mă ascultă
trec mai departe și-aplic un upercut în bărbia lui mozart
surdul ăsta mă privește insensibil și rece
îl las naibii cu doamnele lui stafidite
înjur balcanic și merg mai departe.
De după o perdea creponată
o pisicuță blondă îmi face semn cu lăbuța
- entschuldige mich, meine Dame,
aber heute Abend werde ich mich mit Ilusioren betrunken
astă seară n-am vreme de tăvăleală - îi spun
o spargere am să dau la magazinul de poezie modernă
să șterpelesc „fuga din seraiul mecanic”
sub ochii bătrânelor poetese să o pun
să-nvețe și ele ce-nseamnă zborul icaric

seara e luminată de licuricii atomici
- stele aristocrate plimbate-n calești aurii –
inutil și stingher mă simt în acest creuzet
și-atunci cobor de pe socluri caii și bice le dau
mai stingheri decât mine în noapte dispar
cu istoria seculară pe crupele grase
și rămân singur și nu știu de ce
mă încearcă gândul unui măcel
să ucid aristocratele toate
eu lumpenul solitar ucigașul de șoapte
și uite așa dintr-una într-alta
am pierdut ultimul zbor către lumea reală
rămân suspendat între cer și pământ
eu însumi răpus de seara ovală. Ion Pascal VLAD