„și copilul a stat pe genunchii mamei sale până la amiază, și apoi a murit” 2 Regi,4, 20
fie ca tu să umpli pământul și cerul cu poemele tale/ tu și numai tu (adică alții nu) să fii înțeles și plin de smerenie (care poate fi de două feluri, felul 1 și felul de pe urmă) dacă tu vei scrie frumos și vei exersa (nu pentru strămoși să sperăm că sunt toți una apă una pământ) pentru viitorul tău ca să-ți fie ție bine (dacă nu tu, atunci cine?) și să rodești mult (măcar unul pe zi, măcar....!) halleluya!
intriga: de ce suntem atât de buni?
pentru că noi, hașpureii, suntem buni. asta se vede după ochi. în ochiul lui dumnezeu mai este un ochi (și tot așa) pentru că noi (da, noi!) suntem preafericiți. am zburătăcit cât am zburătăcit (exact cât era necesar) până aici. acolo, în lumea scrâșnetului din dinți și a vânătorilor de stele și de vânt eram prada (sau oricum, de colecție). personal, nu-mi plac personalele. numai mizerii, miros de sânge și semințe. numai. era bine totuși: fiecare seminție își avea regiunile ei pe care le cultiva în numele celui care vine la chemarea mamei sale, poema. nu spun nimic despre el, pe el nimeni nu l-a văzut, el umblă îmbrăcat în mantia strălucindă a cuvintelor și din gură îi ies fluturi și miasmă de trandafir (a se consulta dexonline.ro pentru miasma) și pe cap avea douăsprezece stele roșii și douăsprezece stele galbene ca lamâiul.mulți lămâi, zemoși și flancați (de o parte și de alta) cu trenulețe și batistuțe și flori ( și monștri, vai, ce mulți erau și toți unul și unul) și pe umeri îngerii trâmbițau/eazzzzzzzză tablele legii. din zori și până seara (adică cât ține o zi, depinde acuma și de conexiune și rețele/relații și restartări de la zero infinit către plus minus cunoaștere a luminii care vine de la răsărit și se oprește, o clipă (tel) ce-i drept, și merge și merge după voia domnului nostru, domnului nostru. atât despre micile necazuri în dragoste.
era să uit, cum era și firesc, cum m-am născut eu, mic și pârlit (mic și pârlit etc.) până la un anumit nivel al stratosferei intelectual/intelect/intelectă care ne mângâie și ne susține în continuare visele, credințele, nădejdile și dragostea (care e ultima). să vă spun totuși: cum mergeam eu și mergeam (tot eu) pentru că eram în primejdie de moarte agonică, m-am oprit (tot eu). timpul se oprise și el (eu am continuat să merg câteva cuvinte mai încolo). ea era acolo, avea glasul limpede. ea nu era ea. era ea, dar nu era ea, adica eu eram ea și ea nu era ea dar nici eu (logic). apoi timpul o purta pe brațele lui și ea mergea alături de mine pe apă. ea mergea acum. eu stăteam. în limbă. și limba era glucidă și blondă. Halleluya!
numai că (numai că nu-l repet) se făcu întuneric. brusc. ca și cum, brusc (de data asta un brusc și mai scurt) se făcea că eram în același loc, în aceeași pășune și erau șapte vaci slabe și șapte vaci grase (cine nu se simte acum e un bou). eu, de exemplu. cum? și de ce? și până unde? răspuns: până aici! da, de trei ori da (de patru ar fi părut notă proastă și noi fa nu servim). pentru că totul părea la fel: unii se simțeau și comentau, unii nu se simțeau comentați, (și despre ei putem spune ceva), alții ștergeau (depinde de ce parte a marginilor erau – de lume sau de margini, căci orice margine își are marginea ei) sau dădeau dare de seamă (aici ceva nu-mi sună bine). erau și unele pâlcuri (p-â-l-c-u-r-i) unde erau doar pâlcuri. în rest, peste toate și toți se întretaia un n, care venea de sus, ca fulgerul și piatra din cer (de sus).
atunci, în punctul culminant se ridică un firicel de băiat de băiat care observă că trebuia un punct culminant, punct care putea fi prelungit și inventat linia, apoi triunghiul (depinde și de culoarea bermudelor) și inventat astfel o lume, visată de el, unde lumea se roagă (continuu), se împărtășește, se cumințește și se apucă de treabă (serios).
(deznodământ –atelier literar) frații mei, nebunia mea nu are margini, ea nu este din lumea aceasta (nici din ailaltă). în stomacul ei poartă snopii de aur și multe șiraguri de crysolit. fiți luminătorii acestei lumi! lepădați pietrele din gura cuvîntului! vine vremea sărutului. bucurați-vă!
frații mei, se crapă de ziuă. a opta.
Comentarii
vladimir -
Am cautat citatul si l-am gasit in Cartea a patra a Regilor 4:20 sub forma "și l-a luat și l-a dus la mama lui. și a stat pe brațele ei pânã la amiazã și a murit"... nu ca ar conta prea mult dar fragmentul citat se vrea o asezare a tîlcului in cadru general . Discursul poetic, fragmentat cu intentie si inzorzonat cu referinte care mai de care mai putin adecvate contextual, are ca punct de plecare al reflectiei doar aparent textul sacru, in fapt fiind vorba de incercarea de a depasi propria nevoie de sens... cred ca autorul incearca o mutatie de constiinta, in sensul in care nu incearca defel o analiza a textului biblic de plecare ci o modificare a mintii celui care este menit sa-l patrunda... cred ca spre final autorul chiar ofera gratuit hinturi cu acel "nebunia mea nu are margini, ea nu este din lumea aceasta"... pe mine ma duce cu gandul la acel... "cei ce ma vor pierde ma vor afla". Am sa revin.
Linea -
mai poate fi însă și așa: citatul să fie un punct deplecare, discursul să fie un fel propriu al nevoii de sens, iar mintea menită să-l pătrundă să poată și ea să fie pusă la încercare.. poate tocmai "predicadesubmunte" e poate semnul menit să ne rătăcească, să ne încâlcească prin cărări.. însă asta înseamnă tocmai că autorul nu dorește să ni se întâmple foarte periculos..:) eu mă mulțumesc să descifrez aici, drumul..
francisc -
Acteon, Linea, va multumesc pentru comentariile si observatiile efectuate, ....cu scuzele de rigoare pentru intarziere, acelasi, francisc