fiincă ești nehotărît... ba site de literatură, ba atelier (am întîlnit termenul ăsta prin commuri de-ale tale pe-aici... acum nu excud oareșce pitici de-ai tăi aduși de pe alt site). mie nu mi-e tare clar ce dorești tu să se dezbată. pînă la urmă e cum ai fi vrut să ridici o problemă și ai uitat-o undeva pe la jumătate - asta fiindcă ai vazut un gard pe care.... vezi mai jos ce și cum! fiindcă... bukovski e pe (aproape) toate gardurile! nu am o problemă cu el sau cu ale lui scrieri, dar mie mi s-a cam acrit! fiindcă, andule, nu puteam să te las așa certat cu moș ene!

Probabil daca scriai intradevar un text-polemica aveai sansa vreunui raspuns. Asa, habar nu am cine si la ce sa raspunda. Dupa cum habar nu am cine este "nenea Charles" iar in incomensurabila mea ignoranta habar nu am cine este Bukovski. Si nici ce cauta... Los Angeles pe aici. Evident limitele mele intelectuale sint jenante dar si cu ele in circa si tot nu ma pot dumiri cine si la ce sa raspunda. Erau vremuri cind Cato, Chrisostom sau Rousseau deschideau gura sau puneau pana pe hirtie si iesea o adevarata polemica. Pe vremea aceea asta era si arta si stiinta. Dar ce faci tu aici e o parodie care seamana mai mult cu zicerile unei gazete de perete de liceu de prin '78 toamna, dupa practica agricola. Hai sa fim seriosi...

Citind cu atenție comentariul anterior, concis și definitiv, ca lovitura de scrimă, nu m-am putut abține să nu răspund provocării, dată fiind și miza acestei polemici, care ne implică profund: dacă literatura se face în afara regulilor sau prin intermediul lor. Că o disputationes este ridicată sau nu din labirintul mahalalei, nu importă; mai mult, este o eroare logică discreditarea unei teze prin descalificarea persoanei ce o susține, un sofism de relevanță și anume argumentum ad hominem. Logic, aici, discutăm idei, nu oameni. Ceea ce orice regulament de bun simț admite de asemenea. Încercând o sinteză a precedentei intervenții, evidențiez următoarele etape: 1. un preambul, care amintește de funcția regulamentului valabil pe hermeneia, de necesitarea respectării acestuia, întru apărarea de bramburelile pornografice 2. un prim argument, conform căruia în artă este nevoie de reguli, impuse sau autoimpuse, pe baza analogiei creație a universului versus creație literară 3. argumentul doi, după care “arta se naște în constrângere”, concluzia fiind “cu cit exista mai multa "libertate" si resurse cu atit exista mai putina arta”, fiind adusă în discuție relația literatură-cinematografie Plus, în final, o afirmație asupra căreia voi reveni. Contraargumentarea mea este următoarea: 1. cenzurarea discursului pornografic, psihanalizabil ca orice act uman, printr-un regulament de ordine interioară, care oferă, în același timp, sugestii sau o direcție în contradirecția actuală, recent apusă, permite crearea și păstrarea unui spațiu virtual decent, propice postării și comentariilor pe text. Totodată, ar funcționa, interiozitată la un moment dat, ca o autocenzură, asemeni unui filtru care va purifica orice tentație spre pornografie, spre exhibări puerile. Acestea ar fi, în principal, argumentele implicite ale regulamentului hermeneia. Contraargumentul meu este următorul, retoric spus: cenzura respectivă ajută cu adevărat sau inhibă și mai mult pe cel doritor de creație cu orice preț și orice mijloace? Adică, puritanismul literar la care s-ar gândi mulți, acuzator, mai dă seamă de esența actului creator, de dionisiacul implicat în orice act de afirmare a vieții? Această nevoie de exprimare a ființei proprii, cenzurată, nu refuză oare statutul adecvat sexualității umane, câștigat în ultimele secole? Adică, până la urmă, arta se face din orice, n est ce pas? Ca exemplu, amintesc valențele fracturismului sau erotismul lui Emil Brumaru. 2. Înainte de a contraargumenta primul argument amintit mai sus, cu permisiunea dvoastră, fac o scurtă referință filosofică, care va ajuta, sper, înțelegerii adecvate a problemei puse și anume dacă arta se naște sau nu în/din constrângere. Înainte de toate trebuie precizat faptul că teza “haos-ordine-diversitate”, s-o numim teza filosofică clasică, de reminiscență eminesciană, nu este în acord cu teoriile din fizica actuală, cu modelele de expansiune a universului și cu posibila sa revenire la punctul de singularitate, adică la punctul de dinaintea Big-Bang-ului. Deja în secolul XIX filosofii constatau, dezvrăjind lumea, faptul că oazele de ordine sunt un accident, viața datorându-se hazardului. Plus diferența dintre legea naturală și legea umană. Adică, chiar dacă teza haos-ordine-diversitate ar fi valabilă macroscopic ea nu se legitimă la nivel uman, prin faptul că legea naturală, inviolabilă, diferă de legea umană mereu supusă ajustării; teologic spus, Dumnezu are întotdeauna dreptate. Această divagație filosofică, necesară cred, arată așadar faptul că nu se poate justifica, continuitatea univers-artă; arta ca mimesis. Suntem ființe libere, liberul arbitru ne face responsabili și ne condamnă la libertatea de a alege răul, lipsa, nemăsura, spargerea regulilor impuse sau autoimpuse, aceasta fiind însăși condiția, „regula” de conduită a oricărui creator sau novice. Este ceea ce dezvăluie fenomenul creator: posibilitatea ratării și asumării continue a acestei ratări. Ce fel de artist ar fi acela care s-ar încrede în aceleași reguli, în aceleași idei de 3000 de ani, căruia i-ar fi frică să experimenteze, să se renască liber, când criticii și nu numai îl pun în lanțurile comercialului și modei trecătoare? 2. Argumentul doi, desprins din primul, ne spune că arta cere sacrificii. Că există o limitare a mijloacelor de exprimare, adică, vrând-nevrând, ne supunem unor reguli a priori prin însăși materia pixului pe care-l folosim. Într-adevăr, și tocmai de aceea, e necesară depășirea continuă a limitei. Nu mina contează, ci urma pe care o lasă în urmă. Dacă există reguli și limite, nu înseamnă că trebuie să ne mulțumim cu ele. Dacă, în trecut și nu numai, oamenii au creat în condiții mizere, din lipsuri materiale, dacă Pagannini a fost torturat de tatăl său nu rezultă de aici că violența și maltratarea este necesară. Ar fi absurd să ne mortificăm partea trupească pentru a scrie mai bine. Din contră, să benchetuim ca Socrate și să preamărim dragostea de oameni și de zei! Să fim trimbulinzi, dar într-o societate deschisă, nu suspicioasă în puterea omului de a crește, nu lovit, ci ținut de mână! Învățăm din propriile noastre greșeli mai bine decât din ale celorlalți așa cum conștientizarea propriei finitudini implică e infinit mai eficientă decât moartea care nu ne atinge a o mie de poeți. La fel, că există mai multă artă în literatură decât în filme, nu se susține. De va fi necesar, voi reveni asupra acestui aspect. În final, cu speranța că nu v-am plictisit prea mult, fac referire la ultimul paragraf din comentariul anterior care, după cât se pare, contrazice per total intervenția profetică a dlui director. Și, pentru că el exprimă însăși teza pe care o apăr, conchid și eu astfel: “de aceea de fapt arta si literatura adevarata s-au nascut din dinamica nevoii de a sparge regulile si nu din fericirea de a nu le avea.” Ps: atrag atenția că argumentele mele din primul comentariu rămân valabile, nefiind combătute. multumesc :D

raspuns: 1) sint de acord ca "arta se face din orice", dar nu orice este arta iar antecomentatorul meu se pare ca ignora asta. 2) se pare ca a spune "Ce fel de artist ar fi acela care s-ar încrede în aceleași reguli, în aceleași idei de 3000 de ani, căruia i-ar fi frică să experimenteze", fraza care se pare ca rezuma ideea a doua a antecomentatorului meu nu face decit sa confirme teza pe care am enuntat-o eu haos-ordine-diversitate. Astfel el se contrazice singur, diversitatea fiind prin excelenta implicatia imboldului experimentarii. Ideea pe care in mod ascuns am sugerat-o eu este ca insasi diversitatea universului (aparentul lui "haos") sugereaza ca Dumnezeu vorbea cu omul, adica cu o fiinta libera sa aleaga. Ce rost ar fi avut un univers fascinant si paradoxal daca nu ar fi existat o minte controversata care sa "enjoy" asa ceva. Iar folosirea contrastului lege naturala - lege umana (eu as spune lege morala, cu toate ca problema e mai complicata si termenii s-au tot interschimbat din antichitate pina astazi) dar folosirea acestui exemplu nu face decit din nou sa fie un argument in plus la teza propusa de mine, de vreme ce nu poate exista perceptia diversitatii decit intr-o minte care compara, deci alege, deci are libertatea de a alege, deci este guvernata de "capricioasa" lege morala. 3.La punctul trei antecomentatorul meu ne spune ca nu a inteles de fapt nimic din ce am spus eu. Se lanseaza in simplificari relativ ieftine si mai ales pune "in gura mea" interpretari pe care nu le-am facut. Nu imi aduc aminte sa fi spus/scris ca trebuie sa ne multumim cu regulile. Tot la fel nu am spus ca arta cere sacrificii. Arta cere geniu. Poti sa trudesti ca un prost si tot nu iese nimic daca nu ai "the spark". Nu am sustinut sau sugerat mortificari sau alte chestii de genul acesta. Din nou, nu pot decit sa regret ca antecomentatorul meu pur si simplu nu a inteles ce am spus eu. Dar cu siguranta ca vina imi apartine. Convins fiind ca nici umilele mele idei (care nici macar nu au tinut neaparat sa faca parte din polemica - dar uite cum se intimpla...) nu au fost combatute, ma multumesc sa continui sa exist fara sa atrag nici o atentie.

Precizările mele sunt următoarele: La 1: Firește, nu orice este artă, dar orice poate deveni artă. Așadar, trebuie să fim atenți să nu ignorăm a priori ceva La 2: Fraza mea nu fundamentează automat teza haos-ordine-diversitate. Dimpotrivă. De ce? Simplu: Întâi, pentru că, după cum au fost folosite sensurile cuvintelor “haos” „diversitate”, sferele lor par a coincide, ceea ce este, iarăși, o eroare logică de definire și anume neadecvarea definitorului la definit. Însă, chiar dacă nu luăm sensul uzual al cuvintelor amintite, deși așa e normal, în măsura în care inițial nu s-au oferit definiții, chiar și așa, sensul lor “ascuns” nu justifică teza amintită. Dacă diversitatea implicată în natură conduce la imboldul experimentării, rezultă de aici că experimentarea ar fi și ar rămâne o simplă versificație a omului și nu o creație ex nihilo, de tip divin. Adică, pentru a experimenta cu adevărat, e nevoie de depășirea cadrelor naturale, a normalului, pentru a actualiza întreaga potențialitate creatoare, așa cum Lucifer își arată natura rivalizând cu Dumnezeu. În plus, teza diversitate-experimentare sugerează că mereu e nevoie de această încercare a creatorului de a nega totul, chiar și paradigma religioasă, și orice structură a oricărui sistem care i s-ar ivi impotrivă. Astfel, această nouă teză a interlocutorului meu contrazice de fapt teza sa inițială haos-ordine-diversitate, prin faptul că numai punând totul sub semnul îndoielii putem fi siguri de ceva și anume de faptul că, în actul creator, ne afirmăm pe noi înșine și nu altceva. În plus, distincția lege naturală-lege naturală, depășită în epistemologia actuală, sugera, la vremea sa, inviolabilitatea naturii și caracterul modificabil al legii omului. Așadar, omul literat e cel care, în contra naturii, se revoltă, nu spărgând stânca, ci ridicând-o, în fiecare zi, pe umeri. La 3, dacă interpretările mele nu sunt adecvate (deși o interpretare de regulă îmbogățește sensurile unei idei), solicit o clarificare a problemei respective de către susținătorul ei, pentru a putea înțelege clar și distinct chestiunea. Însă, dacă “arta cere geniu” după cum afirmă antecesorul meu, atunci, firește, geniul unui creator e vizibil nu acolo unde se înscrie în rând, ci acolo unde îl rupe și o ia înainte; teza care este, de fapt, explicitarea celei din primul meu comentariu, argumentul 2. Încă o dată, multumesc :D

Eu știu că Barbu a zis: "o țară minerală". Și mai știu că m-am gândit la skepsis-ul în cauză. Și, până la urmă, importantă în literatură rămâne originalitatea. Ca artă a cuvântului, având ca scop, pe lângă katarsis-ul prezent în orice artă, și altele, jocul, anticiparea, crearea de utopii și antiutopii, literatura invită la depășirea formei, la o combinatorică a ideilor, a fondului, chiar și acolo unde scrierea împrumută din mecanica și rutina felului de a fi al omului modularizat. Dacă pentru celelalte domenii ale cunoașterii umane, originalitatea cade în plan secund, - în filosofie căutându-se esențele, sensurile samd, stilul având un rol minor, în majoritatea cazurilor insignifiant pentru problema dezbătută, iar în teologie importantă fiind tradiția, nu atât noul - în artă și în literatură faptul de a fi original reprezintă cheia succesului pentru orice creator. Iar a fi original e posibil în special prin ceea ce aduce nou cel care se numește pe sine scriitor sau poet, iar aceasta se face numai prin lepădarea drumului cunoscut și baterea câmpilor cu grație și entuziasm. Iar un exemplu semnificativ în acest sens este romanul, ca personaj încă viu al discursului literar, care a suferit, spre binele său, de la apariția sa prin operele lui Cervantes (după Kundera) și până la exploatarea sa minunată de către un Joyce sau Kafka. Păstrarea acestui personaj în viață, creșterea interesului și capacitatea acestuia de a concura în era electronică, se datorează, cred, tocmai înnoirii continue a acestui gen literar, "regula" fiind că orice regulă literară poate fi și trebuie, la un moment dat, depășită, în manieră hegeliană, să zicem. Ceea ce asigură, pe lângă variațiile stilului, descoperirea de noi moduri de existență autentică a ființei umane.