M-am gîndit mult în ultimele zile la dificultatea de a fi creștin. Adică la dificultatea de a fi în această relație particulară, compromițătoare cu Hristos. Și nu mă refer la Hristosul blînd, nemișcat din icoane sau din predicile bisericilor. Nu mă refer la Hristosul cultural sau religios. Nici la cel din cărțile de cîntări, din manualele de teologie sau mai știu eu din ce spectacol religios poți vedea zilele astea pe stadioane sau prin mănăstiri. Acel Hristos e OK, este cumsecade. Hristosul acela este cît se poate de recomandabil pentru persoanele de orice vîrstă. E foarte adaptabil. Hristosul acela nu deranjează, nu există nicio problemă cu el. Nu la el mă refer cînd spun că este dificil a fi creștin. Eu mă refer la Hristosul despre care inevitabil trebuie să ne gîndim în zilele acestea că a fost omorît. Omorît, nu de o gașcă de vagabonzi sau de un accident. Nici măcar de vreo răzbunare de clan. Ci omorît de autorități. Ucis de autorități. Autoritățile religioase, politice, militare, autoritățile cu putere financiară din vremea lui. Și lucrurile nu se opresc aici. Pentru că, oricît de ciudat ar suna, dacă te uiți la modul în care a fost vînat, acuzat, hărțuit, anchetat, torturat și omorît, nu se poate să nu accepți ideea că toată acea dramă s-ar fi putut foarte bine petrece oriunde, oricînd. Că poți foarte bine să schimbi decorul, hainele, limbile, cultura, armele, religiile, monezile, totul, și ajungi foarte simplu la concluzia că oricînd și oriunde s-ar fi ajuns inevitabil la aceeași concluzie, la aceeași crimă. Că nici măcar nu are importanță dacă vorbim despre dictatură sau democrație, sau dacă religia celor care condamnă este creștinism, iudaism, agnosticism, ateism sau islam. Pur și simplu ar fi fost la fel. Astfel că a spune că ești adeptul, urmașul, că ești din tabăra, din trupa unuia care a fost urmărit și arestat de autorități pentru activitate subversivă împotriva ordinii de stat, împotriva rînduielilor și tradițiilor sociale, nu este (cel puțin pentru mine nu prea este) o chestie tocmai confortabilă. Și dacă mai adaugi și faptul că a fost pînă la urmă ucis, executat de stat, de autoritățile politice, religioase și militare pentru faptul că a avut curajul să le spună adevărul în față, pentru că nu s-a lăsat cumpărat și îngenuncheat de ei, ei bine ajungi să îți dai seama că începi să ai o problemă. Sau cel puțin o dilemă. Dilema dacă să alegi să mai fii sau nu din gașca lui. Pentru că, oricum ai întoarce lucrurile, a fi creștin înseamnă inevitabil a fi asociat, a fi adeptul, co-părtașul, colaboratorul, unuia care a încurcat-o rău cu autoritățile. Cu cei care au puterea militară, religioasă, puterea financiară, etc. Și a încurcat-o cu ei pentru că le-a spus adevărul în față. Pentru că i-a demascat. Pentru că a luat apărarea celui sărman, nenorocit, neajutorat. Celui nedreptățit și discriminat. Pentru că nu s-a conformat, nu a închis ochii la nedreptate și nu s-a lăsat intimidat. Și, oricît de ciudat ar părea, nu a ridicat sabia la nimeni, nu a aruncat în aer nimic și nici măcar nu a instigat o răscoală. Dar a fost cinstit cu el însuși, nu s-a dezis niciodată și a spus fiecăruia adevărul în față. Și, mai ales, nu ajuns clownul, marioneta niciunei autorități sau instituții. Religioase sau politice. Iar ei au știut asta. Ei, cei ce l-au urmărit, cei ce l-au ucis. Le-a fost imposibil să-l mai audă spunînd și trăind adevărul. Nu o ideologie, nu o religie, ci doar simplu – adevărul. Desigur ar fi preferat ca el să fi avut o religie, sau un partizanat, cît de mic, un fir de naționalism, un grăunte de ideologie, o filozofie, ceva cu care să poată fi băgat într-o tabără, într-o cutie. Dar pur și simplu n-a fost. Pentru că pe el nu l-au interesat niciodată aceste lucruri. Absolut deloc. Singurul lucru pe care l-a slujit a fost adevărul. A trăit și a spus adevărul. Pentru unii ca Pilat adevărul era o prosteală, un moft. Pentru preoți era o șmecherie pe care o răsuceau cu teologhisiri și filosofări de doi bani. Pentru Irod era o chestie deranjantă politic. De aceea l-au ucis. Dar culmea este că la urma urmei, adevărul în esență nici nu era marea problemă. Adevărul se putea spune foarte bine. La urma urmei nimeni nu voia atunci, după cum nu vrea nici astăzi, să fie cunoscut ca mincinos. Deci nu adevărul era neaparat problema. PROBLEMA era faptul că cel care spunea adevărul nu putea fi cumpărat. Deci nu putea fi compromis. Pentru că adevărul, privit ca și o chestie evanescentă, teoretică, plutind undeva în sferele filosofiei, nu poate să afecteze prea multă lume, nu deranjează pe nimeni. Este mai mult sau mai puțin un ADEVĂR IMPOTENT. Problema apare însă cînd ADEVĂRUL este rostit și trăit, cînd, cu alte cuvinte, este ÎNTRUPAT. Cînd capătă mîini, picioare, cap, ochi, gură, sex, minte, carne și oase. Cînd umblă printre oameni, cînd vorbește, mănîncă, trăiește, atinge, apucă. Iar Hristos tocmai asta a fost. Adevărul care s-a făcut trup și a locuit printre noi. Iar asta i-a adus inevitabil pieirea. Și faptul că a intrat pentru totdeauna în conflict cu autoritățile. Politice, militare, religioase, financiare. Cu oamenii care au puterea. În esență el a adus conflictul suprem și final: dintre adevăr și putere. El a vorbit ADEVĂRUL la adresa PUTERII. Atît. Dar l-a făcut constant, consecvent și fără compromis. Și l-a trăit. Pînă la capăt. Iar pentru el capătul a fost moarte pe cruce.
Ei bine, găsesc compania, asocierea cu o astfel de persoană ceva destul de dificil. Nici măcar nu are importanță dacă societatea sau autoritățile mă privesc prin prisma lui. Dar cu atît mai mult, cînd a fi creștin înseamnă, volens nolens, a fi ca Hristos, a face ce a făcut Hristos. A fi ceva, sau cineva, care devine tot mai mult ca Hristos. Oricum aș întoarce-o, chestia asta nu e simplă. Dimpotrivă, e dificilă și compromițătoare. E aproape hilar să te gîndești că oamenii asociază (sau împotmolesc) creștinismul cu tot felul de tradiții și prostii religioase, cu tot felul de moralisme și reguli culturale. Pentru că, să fiu sincer, mie mi-ar fi ok să fac nu știu cîte pomeni sau autoflagelări, mi-ar fi ușor să nu mănînc nu știu ce carne sau să nu mă îmbrac într-un anumit fel. Mi-ar fi ușor să merg de două, trei, patru ori pe săptămînă la biserică. Mi-ar fi ușor la urma urmei să respect orice set de reguli morale sau culturale, stricte și partinice, orice tradiție, oricît de retrogradă și absurdă. Totul ar fi la urma umei ușor și ok. Ceea ce mă înspăimîntă este adevărul. A-l spune și a-l trăi. Pînă la capăt. În orice condiții și cu orice preț. Și în fața oricui. Constant, consecvent și fără compromis. Dacă asta însemană creștinism, dacă asta înseamnă Hristos, asta mă înspăimîntă. Mai mult decît puzderiea de legi și legișoare moraliste ale oamenilor, și mai mult decît absurdele lor tradiții religioase. Hristos nu a murit din cauza lor. Nici nu a fost persecutat din cauza lor. Ci din cauza unui lucru mult mai simplu – adevărul. Pe care l-a rostit și l-a trăit.
Iar astăzi, inevitabil, îl privesc. Mort. Și simt că privirile unora se întorc spre mine. Pentru că sînt asociatul lui. Asociatul celui arestat și omorît zilele astea pe cruce. De autorități. Pentru că le-a spus întotdeauna adevărul. Și ar fi o prostie să îmi imaginez că a fi creștin nu înseamnă, în ultimă instanță, a fi ca el, a avea soarta lui, a fi asociat cu el. A face ce a făcut el, ce a spus el. M-aș amăgi ca un prost dacă nu aș accepta ideea că a fi creștin înseamnă ceva dificil. Ceva esențialmente legat de adevăr și întruparea lui. Și, sub nicio formă, a fi creștin nu înseamnă a cocoloși această realitate într-o dulcegărie religioasă pentru care n-ar fi murit nimeni niciodată.