Am să-i scriu un poem pantofului tău,
prietenul nostru cu șireturi căprui,
lustruit întotdeauna la nevoie,
asortat, după cum spuneai,
cu toate femeile, toate femeile lumii.
Mă știi, sunt pe jumătate poetă,
nu rămân datoare pe limba nimănui.

Citit de la coadă o să sune sincer
ca o altă, altă scrisoare de despărțire.
Nu te lăsa păcălit de o rimă nevinovată,
sunt doar câteva mulțumiri în versuri.
La asta mă pricep:
ajung la capăt de drum și aplaud în urma mea
tot ce îmi iese în cale.

Pantofului,
pantofului tău fără pereche îi datorez
toate intrările, toate ieșirile cu adevărat importante
prin ușa neziditei mele vieți.