iubito, vezi, pădurile se coc
de-atâta ploaie şi de-atât noroc
doar paşii noştri ruginesc pe drum
de-atât orgoliu şi de-atâta fum.

s-au sufocat oraşele din noi
de când umblăm în derizoriu goi
de când ne stau cuvintele în ghips
rătăcitori prin timp, ca un prefix.

iubito, hai din nou să scotocim
acele hărţi ce numai noi le ştim
să-nsămânţăm în suflete, tiptil,
culorile năvalnice de-April.

să ne deschidem stupul înspre maci
să plămădim din vise cozonaci
să stăm lumină la răscruci de tei
neprihăniţi ca nişte porumbei...

iubito, ştii, peste fluide porţi
din lumea celor vii şi celor morţi
în lumea X a marelui totem
vom trece doar când trupurile gem!

zbura-vom iar din jarişte şi scrum
pecetluind miraţi un nou album
şi când de-atât noroc şi-atâtea ploi
ne vom întoarce-n unu amândoi,
din lacrimi vom picta edenuri noi.