Tinereţea este ca o poşetă de damă. O arunci pe un umăr, nici nu trebuie să ştii care, şi pleci. Alergi, aproape. Sari ca un cangur cu marsupiul strâns pe corp, eventual cu o curea lată şi o cataramă care se lasă greu pe un picior, nu contează care. Şi mai apeşi, din când în când, casca audio inside în ureche, fredonând o melodie, care, se pare că este pe aceeaşi frecvenţă cu globulele roşii, deci, chiar dacă poate să ţi se facă piele de şarpe când auzi cuvântul spanac, s-ar spune că tu stai foarte bine cu hemoglobina. Aproape că nici nu te mai uiţi când treci strada, întâmplător pe zebră, fiindcă şoferii nu ar putea să dea peste tine, eventual ar fluiera ori ar exclama ceva ce nu ar face decât să te înroşeşti, ceea ce reprezintă tot un semn de sănătate.
Da, tinereţea este poşeta în care ţii rujul, oglinda, pieptănul, batistele de hârtie parfumată cu iasomie ori levănţică, pentru că ţi-a spus ţie cineva că alungă spiritele rele, visezi frumos şi se mai şi împlineşte... Poza iubitului, de când făcuse armata. Era tuns de parcă avea o tichie de cauciuc lucios, dar ce frumos era! Şi zâmbetul acela transfigurat... pe care acum l-a pierdut definitiv. Şi ochii, da, ca două şine de tren interminabile pe care călătoream săptămânal, într-un miros înecăcios de vagon la comun, cu soarele care se proptea în pieptul meu ca un vătrai plin de cărbune, de luam foc şi locomotiva datorită mie alerga nerăbdătoare la întâlnire, de abia nimeream pe unde trebuie când schimba acarul macazul. Şi buzele acelea, două jeleuri care se topeau în gura mea... Iar braţele îmi frângeau mijlocul. Mă simţeam rămurică de salcâm îndoită până să plesnească crudul şi seva plângăcioasă. Parcă aud: trosc, trosc, trosc! Ei, mă trimitea bunicul după iarbă şi crengi înverzite pentru miei şi mamele lor care trebuiau hrănite până să li se ia viaţa...
O poşetă de damă cu tot felul de lucruri. Greu i-ar trece cuiva prin minte la ce folosesc toate acestea: o papiotă de aţă albă, una neagră pentru nasturii de la mantou, de care tragi la repezeală când ştii că, dacă nu te grăbeşti, poţi întârzia la serviciu şi iar se ia şeful de tine, dar tu chiar asta aştepţi, ca să poţi să descarci tot amarul pe cineva ca pe o căruţă de bălegar, în grădină, peste pământul sărăcăcios, ce se milogeşte vremii pentru fertilitatea lui. Aici nu merge treaba aia... în vitro. Mai este şi trusa de unghii. Uneori, când îţi vine vreo idee de scriitură, te faci că dai jos eponichiumul. Dar tu, de fapt, nici nu vezi că te răneşti, că sângele a reuşit să evadeze din închisoarea epidermei, că degetele ţipă umflîndu-se de durere. Nu. Tu eşti departe de tine, de obiecte, de fiinţe. Eşti literă ori semn de punctuaţie. Cuvânt. Vers. Poem de dragoste. Orice altceva. Doar picioarele înrădăcinate în parchetul de lemn mai atestă existenţa ta, ecologică aş spune, pentru că poezia nu poluează, nu-i aşa?
Hmm, poşeta. În adâncul ei, ca nişte epave pe fundul unui ocean, zac fardurile, pudra, crema de mâini. Şi parfumul. Niciodată nu o să le găseşti din prima. Va trebui să le scoţi pe toate celelalte, mai întâi, pe o masă, ori pe altceva şi, bodogănind, să mai dai şi peste alte obiecte cum ar fi cheia de rezervă de la maşină, în caz că iubitul a uitat-o pe-a lui pe dinăuntru, aşa după cum a uitat şi sprayul anti-îngheţ atunci când iarna făcuse nişte crăpături în sticla atmosferei iar el s-a chinuit câteva ore bune să deschidă portiera. Apoi, o lanternă pentru atunci când te întorci noaptea târziu şi nu este lumină pe scară pentru că tot starea deplorabilă a vremii strică şi bunul simţ al centralelor electrice. Indispensabilul telefon mobil, un carneţel de notiţe, agrafe de prins zulufi, o pereche de ciorapi cu dungă de rezervă pentru când te agăţi în cuiul din scaunul de lemn, cardurile fandosite, portofelul umil... Tinereţea se poartă pe umeri cu speranţă şi voioşie şi se află în toate lucrurile acestea mărunte. Tragi doar fermoarul deasupra lor şi conţinutul devine tabu pentru restul oamenilor. Vă vine să credeţi? Un singur lucru pot spune, că eşarfa pe care o scoţi cu grijă dintr-un colţişor, o scuturi puţin să i se aşeze franjurii şi pliurile, apoi, o arunci în sus cu bucurie. Un curcubeu fragil va apărea sus, sus de tot, unde nu vei mai putea atinge cu mâna...
Pe umăr, legănând anii... poşeta!
Proză:
Comentarii
Dincolo de delectarea de a
Maria - Doina -
Dincolo de delectarea de a „cotrobăi” într-o poșetă și constatând cam același inventar :) ca în mai toate poșetele doamnelor și domnișoarelor foarte prevăzătoare, dincolo de încercarea de a metaforiza tinerețea :) și după un final excelent (din care aș scoate „Vă vine să credeți?”), trebuie să fac niște precizări necesare pentru buna funcționare a site-ului, a acestui spațiu în care avem acces să postăm texte, să citim și să exprimăm opinii.
Poate că ar fi fost bine ca ceea ce scriu acum să fie un mic articol postat separat, dar am ales să scriu aici fiindcă ești printre cei care au venit în ultimele luni pe site și poate că nu ai luat cunoștință cu toate regulile.
O să mă refera acum doar la încadrarea textelor în categorii de gen și subcategorii de specii literare, pe care o consider foarte necesară din cel puțin două motive: 1. Autorul trebuie să știe exact în ce gen literar scrie și ce specie literară abordează pentru a ști cum să-și organizeze discursul literar într-un mod corect; 2. Lectorul trebuie să știe ce gen literar și ce specie literară este ceea ce citește pentru a putea recepta corect textul.
Ar trebui lecturate sau relecturate informațiile de la următoarele linkuri (Regulament, Întrebări și răspunsuri):
http://hermeneia.com/content/regulament_hermeneiacom - alineat 16.5
http://hermeneia.com/content/ce_se_intampla_daca_am_gresit_incadrarea_un...
http://hermeneia.com/content/cum_se_poate_schimba_incadrarea_unui_text_a...
Acum referitor la genul diaristic în care se înscrie „jurnalul”, trebuie știute cel puțin cinci mărci specifice după care îl putem recunoaște:
- elemente autobiografice reale (selectate)
- semnul egalităţii între autorul real, narator şi personajul principal
- convenţia datării sau a specificării timpului într-o altă formă, nu neapărat datarea
- persoana întâi a autorului (pronume și verbe)
- pronumele şi adjectivul posesiv (a mea, ale mele, al meu, ai mei... mea, mele, meu, mei)
Dacă ne uităm un pic la textele înscrise la subcategoria „jurnal”, vom observa că cele care au aceste mărci de recunoaștere sunt textele Cristinei Moldoveanu și ale lui Sebi Șufariu (mă refer la textele recente). http://hermeneia.com/category/proza/jurnal
Dacă oricare dintre noi, userii, sau orice alt vizitator va dori să acceseze pentru lectură doar categoria „proză”, iar de acolo subcategoria „jurnal”, trebuie să găsească doar texte-jurnal, nu note, nu povestiri, nu altceva, nu un amalgam ca în poșetele noastre :)
În speranța că va fi perceput corect acest demers al meu, îți doresc inspirație și mult spor!
Mariana,
Ottilia Ardeleanu -
mulţumesc, în primul rând, pentru referirea la text. şi mă bucur că ai desluşit prin amalgamul acela, ştii tu, cu toate că nu s-a vrut un "inventar" al poşetei de damă.
am schimbat încadrarea, sper să se potrivească mai bine cu ceea ce transmite textul şi cu exigenţele literare impuse. cred că aşa este bine.
mulţumesc, încă o dată, pentru răbdare şi pentru timpul acordat.