Glasul acesta din adânc al lui Vasile Silviu vorbește despre un eu care evadează în semnele lumii, o viziune a unui suflet oglindit în ele. În prima strofă, aceste semne sunt atent alese în perechi. Viziunea se sublimează odată în concentrarea pietrelor în sinea lor, dar și într-o evadare din nor, apoi în cealaltă pereche: nisip - mare. În a doua strofă eu văd o ieșire din timp, asemenea unei evadări din piatră. În plus, poemul e concentrat și în formă și în conținut asemeni unei pietre bine strânsă "în inima ei". Dar în nucleul lui există o rimă interioară, aleatorie, care conferă o armonie subtil obținută: evadare - mare - scormonitoare - ciocănitoare - uitare. Aceste rime, așa cum sunt ele împrăștiate prin micul poem, conferă senzația unei explozii, a unei lărgimi curioase în interiorul unui spațiu restrâns, accentuând ideea evadării din interior. Iată cum forma ajută sensul conținut. Din păcate al doilea vers este mult prea "ușor", acel "hopa sus" e o soluție mult prea facilă și simplistă pentru un poem atât de concentrat și "greu", "adânc" cum spune autorul. E o expresie a copiilor sau pentru copii care nu prea văd să aibă vreo legătură cu visul pietrelor. Aș îndemna la găsirea unei expresii mai atente, în ton cu restul poeziei.