Încercăm să nu ne pierdem, făcând ceea ce atâția alții fac. Femeia la treizeci de ani, îmi spui, știe ce vrea, știe ce poate, nu are nevoie de mine să o completez, să o apăr, să o protejez. Femeia la treizeci de ani, îți spun, iubește. Două zile, cu toate amintirile grămadă.
Săpăm în umbre, căutand case. Zilele acestea, ca un cimitir în care toate mormintele sunt săpate și nimeni nu vrea să moară. Tu îți spui că nu vei muri niciodata; eu supravietuiesc.
În restul de 363, e iubită.

//Despre el:
Am obosit să îmi spună am nevoie să te respir, să te nasc, să te prind între mâini puțin cât puțin niciodată toată. Sătulă să mă știu o apă din care cineva încearcă să soarbă mai întâi din căușul palmelor mai apoi cu fața toată, în cele din urmă cu tot trupul. Un om e pierdut în mine, nu mai am mâini să mă adâncesc după el.//

Noi doi. Mereu un oraș, o cetate cu zidurile surpate pe alocuri. Noi doi, mereu cărămizi roșii, tuneluri de panică, și tu gemând cu gura lipită de umărul meu, temându-te de lumină. Eu sunt numai umăr. Și-apoi toată scara aceea pe care urcă viori, și lumina prinsă în așchiile negre, și tu umblând prin pântecele meu ca în adâncul unei viori, tu și tot timpul adunat în figurine de lemn, între Venus și Saturn, între cupru și plumb. Noi, noaptea dintre ele.

Nu-i niciodată prea mult loc înlăuntrul unei minciuni. Și-atunci tu iei o plăcuță și mi-o bați în cuie de frunte. Pentru că sunt prea înghesuită, eu mă transform în ocean. Mă alergi prin istorie, uite aici ziduri de apărare, încăperi pentru fiecare familie, am senzația că mă târăsc pe pământul crăpat de rădăcini, vrei să aduni tot trecutul în mâini să mă mânjești cu el pe pleoape, pe buze, pe mâini, să-mi arăți ce rămâne.

Și-mi spui pleacă nu te uita înapoi. Atunci mă cațăr pe scara de lemn, și nu-ți spun mi-e dor de ziua în care nu mă voi mai gândi că nu pot să-ți spun mi-e dor simplu de mâna ta pe ceafa mea, de mâna ta pe ceafa mea fruntea mea bagă-ți mințile în cap mi-e dor de piatra cubică sărită spartă pierdută mi-e dor de clipa în care nu-mi va mai fi dor.

Nu ne vom gândi unul la celălalt, pentru că nici nu existăm noi, ci numai 7431 km.

Urcăm înspre moarte, zâmbind. Nimeni nu vorbește despre iubire în Sighișoara, suntem pietre vechi de morminte, așezate pe marginea potecii, în cimitir.