Ziua întâi

"Să fie lumină" - o voce rostește
Prin beznă, prin haos, prin huiet de ape!
Stau să-L ascult pe Cel ce vorbește
Nimic din oracol nu-ngădui să-mi scape.

Din Sine se-ndreaptă spre cercul haotic
Și-n pântec îi suflă jăratec de viață.
Fântânile zorilor inundă melodic
Pupila genezei și-a golului față.

Dalta divină cioplește trasee,
Forme albastre pline de forme.
Origini, măsuri, nemăsuri, curcubee
Irump în esențe cuneiforme.

Mânzul luminii scăpat din strânsoare
Coboară-n atom, ordalii să pască
Și-ncet fecundează un strop de splendoare
În sipetul lumii ce-i dat să se nască.

Cuvântul atotînțelept și suprem
Îi zise suav luminii: "Rămâi"
Atavic izvod insondabil te vrem...

Aceasta a fost ziua întâi.

Ziua a doua

Dumnezeu a zis: Să-ntocmim un cer
Cari să țină apele împărțite-n două.
Un recrut pe care să-l numim străjer
Îmbrăcat în aer, vid și bundă nouă.

Apele de-asupra, suspendate, rupte,
Să le facem fluvii către oseminte.
Cele mai fecunde și mai dedesubte
Le făcem pandore și le facem flinte.

Și așa a fost! Cerul pe sprâncene
Cu pomăt albastru, se porni îndată
Către margini moarte, vii, aborigene
Îmbrăcând albușuri ca un ou de vată.

(Apele fugite s-au oprit la maluri
Țărcuite-o vreme de blajini porunci.
Uneori mai plâng răzvrătite-n valuri
Cum scâncesc în fașă năzdrăvanii prunci)

Și-n această gură de nemărginire
Stau iconostasuri de adânc mister
Roiuri de triumf, nori de strălucire
Mor, se nasc, exultă pe poteci de cer.

Ziua a treia.

Apoi El a zis: Să facem culcuș
Sămânța vieții în el să-ncolțească.
Un bol de țărână. Și-n optim căuș
Tot ce-i mai bun și frumos s-odrăslească.

Pământ să-l numim, peren în mișcare,
Cu fața spre Noi, spre Lumină mereu.
Să-i țesem pe piept mănoase covoare
Și-o verde maramă, ca-n Empireu.

Un puls galopând în cvintă perfectă
Să-i punem în sânge și-n rădăcini.
O tandră văpaie, circumvalentă,
Un freamăt supus roditoarei hodini.

Și iată, la glasul Înțelepciunii,
O sferă albastră din gol apăru!
Negații fugiră în iazul genunii
Năpârcile beznei, vasalii lui NU.

Țărâna și apa, îmbrățișate,
Porniră pe-un drum neumblat parcă-n zbor!
Mireasă și Mire. Și-apoi, ordonate,
Cutumele vieții pe urmele lor.

Ziua a patra.

Și iar porni din catedră Cuvântul -
Să facem pe boltă luminători
Stegari ai luminii, să vază Pământul
Mulțimi de luceferi, ca el, călători.

Un rege al zilei, prin cețuri murdare
Cu arc și săgeată, în tolbă cu raze,
Pășind peste munți, continente și mare
Lovească-ntunericul cu bici de topaze.

Și-o zână a nopții, ondină ori înger,
Cuibar al enigmei cu zâmbet rotund,
O stoică nimfă cu lapte în uger,
Puii de vis alăptându-i pe prund.

Să facem scântei, geometrii, labirinturi,
Orbite, pulsari, magnetice brâie,
Explozii stelare, corole de cânturi,
Monade pe cer cu miros de tămâie...

Și toate, cuminți, ascultară porunca
Percepte divine-ntocmindu-le vatra.

Când soarele-apuse, sfârșită fu munca,
Un imn săruta ziua a patra.

Ziua a cincea.

Însoțit de-un cor de arhangheli din slavă
Elohim întindea infinituri opace.
Pe Terra domneau rapsodii de agavă
Și-n spicul luminii heruvii de pace.

În ape, tăceri incubau scintilații,
Munți se-mbrăcau în verde veșmânt,
În pântecul humei germinau revelații
Fecundizate de glasul cel sfânt.

"Să fie pe câmpuri viețuitoare,
Oștiri de soiuri în jur când privești
În aer, mulțimi de făpturi zburătoare,
În mări crustacee, moluște și pești..."

Pământul gătit ca un mire de nuntă,
Pe axa-i diurnă sculpta primăveri.
În ochi îi clipea o ninsoare măruntă,
Sinapse cum nu existau nicăieri!

Un vânt strecurat prin bluza naturii
Stârnea avalanșe de psalmi luminoși
Căci nu apăruseră capcanele urii
Și nici pluvialul de șerpi veninoși.

Ziua a șasea.

Conundrume cosmice sar în picioare
Bosoni, galaxii, jucăușul atom,
Onirice raze din hrube stelare -
Azi Domnul coboară să-l facă pe OM.

Coboară Cuvântul, e ziua a șasea,
E-atât de profundă lucrarea de azi!

"Din fire de praf și gluoni ca mătasea,
Bărbat și Femeie vom face.

Doi brazi

Cu tălpile-n seva iubirii de Noi
Și frunțile unse de harul gândirii
Pe burgul planetei, stăpâni amândoi,
Slujind adevărul în muzica firii.

Să-l facem pe om templierul vieții,
Mai drept ca un înger, mai 'nalt ca un vis,
Pe umeri să poarte hlamida blândeții
Și-n ochi să-i rodească un bulgăr de ghist..."

În piept respirând suflarea divină
Adam se trezi. Pe-o geană de cer
Cu Eva alături pășea în lumină.
Păcat nu era.
Era doar mister.

Ziua a șaptea.

Încet se scurge printre ore noaptea
Ascunsă în cochilie de tihnă.
Îngână zorii zilei cea de-a șaptea
Un triolet de pace și odihnă...

"În tot ce-am ctitorit e armonie"
Rosti cu glas luminiscent Cuvântul.
În cuib senin cânta o ciocârlie
Ecoul ei învăluind pământul.

"Geneza fie testament și carte
Fără peceți, fără coperți și haine
Iar omul să cuteze mai departe
Spre ambra labirintului de taine..."

Astfel luă ființă Universul!
Apoi a fost odihnă și mirare.
Zbura pe noi coordonate versul
La braț cu-Nțelepciunea ziditoare.

...............................................

(Eu nu vreau nicidecum să fac șaradă
Din crezul tău. Ești liberă ființă.
Dar am în mâini Scriptura ca dovadă
Și-l vezi pe Dumnezeu când ai credință.)