Te rog lasă-mă să-mi povestesc teama
prin rânduri ce vorbesc.
Cum au disparut:
tinerețea-mi, inconștiența
visele pline cu roze
doar amarul îmi deflora viața
cu griji mărunte fără număr
insuportabile dureri..

Apoi veni plecarea spre orient
cu o corabie transparentă
pe punte marinarii beți
ce se clătinau penibil
ca dansul lebedei între dulăi
iar eu .. o arătare de bohem bolnav

Departe mi-e clavecinul, tăcere și uitare..
niciodată nu mi se oferă o sublimă sonată
și nici o barcă singuratecă, pomul de basm,
cuibul cernit pe care noaptea
să-l farmece-n lumina-i de argint ..

Speranța mi-e încă aromată de ierburi tinere, de trilul
unei privighetori în dimineața de primvară
de roza albă forfecată de un destin fatal
tot caut fericirea, dar vai, simt persecuția timpului

Tristețea amforei, plină cu otravă divină
cauza turmentării în aceasta viață
cunoasterea finalului, mizeria umană
conștiința că suntem efemeri.

Am spaima orbecăitului printre semnale de alarmă
spre necunoscut, spre inevitabil
coșmaruri ce-mi frământă somnul lăcrimat
din care nimeni nu mă trezește dimineața...

Pictura : Ion Vincent Danu