Poemul pare scris dintr-o perspectiva angelica, de fapt titlul ne avertizeaza asupra acestui lucru inca de la inceput. Incercarea de dedublare (de fapt o veritabila tentativa de alter-ego) se poticneste pe alocuri in descriptiv (cei "n" de "cand" si "m" de "cum" din primele doua strofe) dar sfarseste prin a fi reusita din nou pe final in mod aparent paradoxal, asa cum deja m-am obisnuit in scrierile lui Virgil Titarenco, pentruca atunci cand te astepti cel mai putin, inspiratia poetica apare ca o arca venita pentru a salva aceasta insiruire de intamplari altfel defuncta in ultima clipa, "gramaticile rudimentare" si "geometriile triste ale pietii de carne" vin sa ma sustina. As a whole, un poem bine inchegat, mi-a placut. In alta ordine de idei, ma intreb un lucru: oare de ce sunt atat de putine comentarii pe hermeneia? Ma simt chiar ciudat pana si acum cand scriu aici, in subsolul acestui text si ma intreb, oare n-o fi de vina tocmai aceasta politica stricta a Regulamentului, acest bau-bau la Hermeneiei, care face pe marea majoritate a autorilor de pe aici sa aleaga calea fatala a tacerii? Un subiect de gandire, poate. Andu.

Încep cu titlul poeziei dumneavoastră care mi se pare a fi o alegere perfectă pentru corpul poemului. Prin Moebius, acea bandă a mersului în cerc în care oamenii se-nvârtesc la nesfârșit printre canoane impuse de papi și președinți, un poet reușește să se-ntrebe pentru a câta oară în omenirea aceasta despre lucruri și fapte care-i vizează volens- nolens toată existența pe pământ. “ Ce mai fac mă întrebi când restul lumii se așează la rând pentru următoarea croazieră pe partea nevăzută a lunii”- mă-ntreb și eu dacă acest „the dark side of the moon” nu este chiar partea întunecată din om care deși este neagră ne ajută să ne-nțelegem mai bine pe noi înșine și atunci este binevenită acea croazieră care elimină anumite stări de tristețe, o evadare extraordinară a eului poetic pus în slujba lui Moebius. Un poem de forță, un melanj între „o colivie de oase” și”zodii spectrale”, o aerisire fugară a sufletului autorului prin răspunsul pe care i-l dă iubitei ... „nimic special iubito” „mi-am cumpărat un suflet nou și un înger de casă”. Fără a cădea în banal consider aceste versuri umplute cu un vin bun sec la care separat, dacă servești un pahar de apă plată oasele poetului se pot modela în funcție de atmosfera euforică prudusă de un afrodiziac. În cele din urmă reușește să elibereze un înger care stă ghemuit în trupul său și de-aci prin dezlegarea la vorbele sale, la cuvânt, mi se pare extrem de reușită forma sa de eliberare în care rupe „sigilii și gramatici rudimentare”, apoi le plasează într-un mathesis universalis noician, dincolo de geometrie. Mare curaj, reușește să facă o spărtură cu un burghiu, doar atât cât să poată vedea fața unei alte lumi, reușește oarecum să străpunga bariera transcedentală a lui Blaga. Nu pot decât să mă înclin asupra acestei capodopere literare, un masterpiece universal l-aș numi și să-mi fie îngăduit să acord o peniță pentru această lucrare. Vă citesc de ceva vreme și dintre poeziile dumneavoastră , aceasta mi s-a părut demnă de atenția mea. Cum îmi așteptam cererea de înscriere pe acest siteu mă bucur că am putut să-mi exprim plăcerea de a vă comenta pe dumneavoastră și pe cel care a scris un tablou din nord...(aalizeei). Subliniez faptul că penițele nu le voi acorda la întâmplare, în caz că apar anumite reacții din publicul virtual. Mai adaug faptul că tot ceea ce comentez nu este o critică de nivel înalt, a unui critic licențiat ci este doar fericirea de a-mi oglindi sufletul prin versurile autorilor, pe paginile domniilor voastre. Plecăciuni, SilVIA