„Pe la ora cinci dupa-amiaza, toți copiii sunt triști: încep să înțeleagă ce este timpul”

Stephane Audeguy

Ațîță vîntul duhurile toamnei. Răvășite, frunzele se rotesc, apoi, cad. Se prefac, nu sunt moarte. Un caligraf a scris pentru ele poeme. Le zărim în oglinda retrovizoare, printre norii cirus, dansează, ușor desuete, în rochii de vals, pe când, noi ne prăbușim în abis...pe toate cele patru roți.
La marginea clipei o platformă providențială. Ne oprește la timp. Doi păstori din mileniul trecut veghează turma de mioare. Privim: ei, spre cerul schimbător al toamnei; noi, mai aproape, în vale, unde se prelinge sinuos pretinsul drum de asfalt.
- Nu vă supărați, acesta este drumul care vine de la Sebeș și duce la Tg. Jiu?
- Nu. E drumul spre Obârșia Lotrului.
- Cum ? Adică, dacă ne întoarcem pe drumul acesta, nu ajungem la Sebeș?
- N u, ajungeți la Șugag.
- Dar pe hartă este trecut drumul care coboară de la Sebeș la Târgu Jiu.
- De la Sebeș la Târgu Jiu? Nu există.
...nuuh eeexistăăhhh... nuuhh eexsităăhh...murmură turma de mioare.
Norii au adunat multe culori. Poate caligraful, a încurcat cernelurile, de aceea în lume s-a făcut așa târziu. Mai departe drumul se obrintește printre gropi adânci și noroi. Totuși, acesta este drumul însemnat de pe hartă. E greu să ne întoarcem. Nu privim înapoi.

Sunt moșii de toamnă. Oamenii aprind celor adormiți lumini. Pîlpîie lin în crepusculul amurgului trasând ele însele o cale, alt drum.
Așezările și luminile lor devin din ce în ce mai rare. Oamenii sunt tot mai rari. Străbatem inima codrului, inima neîmblânzită a Munților Carpați.
Un rătăcit cu portbagajul supraîncărcat de lemne proaspăt tăiate se chinuie să urnească vehicolul înțepenit în glodul gălbui, maleabil, care ar fi fost, conform hărții, drumul național E..... Ne opintim să-l ajutăm. Mașina pornește. Acesta e drumul? Acesta este. Să mai întrebăm după ce trecem de Obârșia Lotrului. De Obârșia Lotrului? Dar nu mai e nimeni în jur. Doar trunchii retezați ai copacilor iau în lumina lunii abia răsărite înfățișări din cele mai stranii. Stele strălucesc, de multe mii de ani, la fel, sau poate altfel. Cine ar putea să ne spună? Doar munții. Dar ei nu vorbesc. Au tainele lor.
Spun unii că drumurile noastre ca și tainele noastre sunt scrise de astre, alții că sunt scrise de nori. Eu cred că munții scriu tainele noastre, pentru că toate izvoarele, nu-i așa, își au obîrșia în munți.

- Voi, sub ce astre v-ați născut, oameni buni !?
De această dată întrebarea nu sună ca și cum șeful chiar ar vrea să știe care de unde venim, ci a exasperare și a neputință. Un murmur nedefinit străbate peisajul dezolant, acest loc din care nu se știe ca cineva să fi scăpat vreodată. Doar atât ni se îngăduie: să fim arheologii propriilor noastre ființe.
Regulile pe care noi le cunoștem foarte bine, în sensul că le învățăm ca să știm cum le puteam evita, ei bine regulile astea îl intrigaseră pe șef foarte tare, de fapt îl enervaseră rău de tot. Dar erau regulile noastre, obiceiul sau cutuma, cum îi zicem noi pâmântenii, și acesta este singurul adevăr de neeludat.
La fermă sunt specii din aproape toate colțurile galaxiei: înrobitorii annanuki de pe Nibiru, transcedentalii reptilieni inuaki de pe Inua, gazoșii verieni aflați în permanență în căutarea unui suport de care să se agațe cu ventuzele lor, umanoizi din diferite generații, unii aparținînd unor civilizații dispărute de mult pe planeta mamă, alții refugiați în adîncurile primitoarei planete.
Toate aceste făpturi purtate aici de evenimentul imposibil de prevăzut chiar și pentru intuitivii inuaki, alcătuiesc un univers al lor. În mare parte fiecare a reușit să se adapteze la mediul acesta atât de ostil uneori, a reușit să-i înțeleagă pe ceilalți și să-i accepte. Inuaki au un rol covârșitor în stabilirea unor relații formale, jucând nu de puține ori rolul de traducători celor ce își însușesc mai greu limbajul universal. În general ne avem bine, dar granițele dintre noi nu au dispărut în totalitate. Încă sunt unii grupați după afinități cum ar fi: originea planetară, culoarea ochilor și-a pielii...
De exemplu, omuleții verzi se au foarte bine cu cei roșii. Cei mari, trolii, se au bine cu verienii. Lingușitori și profitori ca niște lipitori de la noi de pe pământ, aceștia trag avantaje din orice situație.Trolii îi acceptă, se pare că există un fel de simbioză între ei. Nu am depistat încă în ce constă aceasta, dar trebuie să fim atenți ce gîndim. În orice moment ne poate auzi gândul vreun inuaki și fără nicio intenție rea, greșită adică, răul aici nu există. Fără nicio intenție mai binezis nezis să-i informeze pe annanuki.
Nu de puține ori ascendentul astral conferă un fel de rang de prioritate. Noi, pământenii, suntem foarte puțini și nu avem încă pe deplin întipărită în ADN - ul nostru spiritual informația întregului. Totul este unul singur. Așa ni s-a spus.

Vorbesc uneori cum ai nota pe marginea cărții. De ce carte? Pentru că era până nu demult cel mai important suport de stocare și transmitere a informației la noi pe pământ. De la copiștii din vechime, la caligrafii evului mediu, de la tiparnițele care rezumau credințele lumii la computerele ce par a dezbrăca lumea de sensul transcendent, între suportul pe care cuvântul luminează și acela care crează furând nimicului cuvântul, a existat o legătură de netăgăduit. Câte zbateri, câte nopți nedormite, câte angoase și câte căderi! Dar câtă lumină a adus în lume cuvântul! Și câtă speranță în adevărul său de netăgăduit. Căci o carte păstrează în paginile ei nu doar informația ca atare ci și veselia sau tristețea, smerenia sau indignarea, infatuarea sau resemnarea celui care are ceva de transmis. Și nimeni nu a reușit niciodată să ucidă cuvântul nici măcar atunci când l-au ars pe rug, l-au răstignit în piețe, l-au spânzurat în pod. Cuvântul a ieșit mereu la lumină ca adevărul din fântâni. Și iată cartea, e vie! Ea îți vorbește prin miile de ani.
Lumini se aprind ca un licăr pe ape. Vorbesc și tresar. E doar vis.