am putea oricând
să ne dezlegăm ochii, să orbim de la atâta cruzime
să ieşim pe străzi şi să rămânem prinşi în luptă alături de oameni odată frumoşi şi blânzi
dar uite
noi suntem aici prinşi în ritualurile noastre

închide ferestrele
afară aerul are miros de săpun ieftin ca în sanatorii
doar noi ne iubim fără cămaşă de forţă
fără perfuzii şi fără somn

apoi te trag lângă mine şi devin femeia care şopteşte fără să creadă:
dragul meu, eu voi muri cândva pe trupul tău ca un om care moare acum în Kiev
cu un vis înflorindu-mi în stomac, cu pielea mea încă străină lipită de obrazul tău neras
voi dispărea încet şi tandru
iar tu îmi vei mângâia umbra rămasă caldă până la lăsarea întunericului
frumuseţea se va scurge din mine ca o hemoragie
iar oamenii vor veni
să arunce câte un pumn de pământ până mă vor acoperi cu totul

am putea oricând să ne dezlegăm ochii
să orbim de la atâta cruzime
şi apoi să uităm