Să vezi ce lucru ciudat: se băteau două pisici în stradă, eram la fereastră, cu așa sunete- cum să dormi? E puțin cam tîrziu pentru fotografii, dar uite că nu se mai plimba nimeni la ora asta, vecinul asculta jazz, nu deschide niciodată ferestrele…A fost plecat multă vreme și tot mai crede că războiul nu s-a terminat. El zice că nici acum nu putem sta liniștiți, avem ceva înăuntru, care se tot mișcă, fără oprire. Dar nu numai că se mișcă, ci are un timp anume și un fel al lui, cum tot el zicea, nu poate să se întîmple ceva în casă fără ca șarpele de la colțul casei să știe. Putem face un lucru să oprim lupta aceasta, pe care numai el o vede, deocamdată. Eu stau la un birou, mi-a spus, și dacă închid fereastra, sunt singur, cu o voce caldă îmi spun povești și cuvintele se duc drept spre perete, apoi vin tot la mine, pentru că nu au alt loc, mai zice el. Și ei afară cred că se luptă, locul de parcare poate dispărea peste noapte, între timp, și casele se mai dărîmă; războiul lor e fără zgomot, nu au arme de nici un fel, se pupă pe obraji. Femeia în verde are pasul atent și o eșarfă frumoasă, ce fel de soldat e acesta, dom’le?
Pentru puțină liniște, nu poți decît să scrii. Mă așez la masă, îți scriu dumitale, chiar dacă locuim ușă lîngă ușă. Știu că dacă vin să stăm de vorbă, vom sfîrși cu o luptă. Îți scriu cu cea mai caldă prietenie, deci, tu știi ce tînără încîntătoare era Greta Garbo? Și continui să îți scriu povești, în timp ce marginea albă a foii se face tot mai subțire. Dacă ești singur și taci, poți să mă auzi silabisind scrisoarea, din birou către perete cuvintele se duc, vin către birou în cercuri, dar dumneata de obicei dormi. Pe urmă, lumina se stinge automat la unu jumătate, vin atunci și pun plicul sub ușă. Știu că nu ai venit de mult timp, în fiecare dimineață te surprinde acest semn, însă e doar unul de prietenie. Cu timpul, o să-ți vină și dumitale să taci mai mult, atunci cînd îți vei da seama că fiecare vorbă a dumitale seamănă cu o armă, chiar și atunci cînd îți vei folosi precaut vocea bună ziua, mulțumesc. Vei tăcea mai mult cînd vei fi cu alții, numai după ce se închid ușile, vei silabisi scrisori cu poveștile de peste zi…pe astea le poți pune la ușa oricui, dacă știi că o să le citească…, a terminat el. Într-un fel, are dreptate cu poveștile lui, să-l auzi numai cînd începe cu războiul, chiar m-am gîndit că o să fac ca el, mai comod așa, dar fotografiile ți le-am adus chiar eu. Sunt ceva personal, nu? Nu pot spune că sunt chiar naturale, nu puteam să le las cum erau, așa…am mutat luminile și cîteva…

Domnișoara K îi spune să intre și, în treacăt, îl întreabă dacă nu cumva a observat că toată lumea a plecat. Poate au plecat pe furiș, cu gîndul că, după un drum lung și greu, marele oraș îi va primi și vor trece neobservați, mai zice ea. Îi aduce pictorului o cafea, pentru că vremea e bună și pentru că fotografiile par mai mult decît reușite, cu toate că locul ei a fost bine definit de lumina redirecționată oblic, cu o tehnică destul de simplă, de altfel, după cum chiar el spune. Îi zîmbește și îi promite o expoziție mare, puțin ajutor pentru un talent cum e al dumnealui. Firește. Pictorul îi zîmbește cu gîndul la capacitatea sălii, la culoarea ramelor, și pleacă zîmbind „mulțumesc”.