Dezvelitoarea vieţii trecuse. Ţintele gândurilor sale erau miezul de oglindă, arhitectura negării şi desfrâul sufletului. Veştmântul tăcerii înspăimântase şi făcea să cadă roua suferinţei în toate corăbiile nostalgiei. Curcubeul misterului acoperea cauzele săriturii în crepuscul. Privi în sus. Viermii văzduhului plecaţi în căutarea prăzii, aruncau penele viitorului. În forfota ideilor, revăzând susurul dimineţilor, se apropie de mulţime aflând despre urâţenia hazardului. Se transformă şi el într-unul din sorbitorii nimicului, stând la coadă pentru a se bălăci în nemaivăzut.
Nuca trupului era un grajd murdar. Era la picioarele celorlalte animale. Părea trecut prin nisiparniţa căderii. Încă ud, îngreţoşa prin trupul său de animal crud şi prin capul de om încă moale, fără craniu. Abia fătat, n-avea dinţi, iar urechile deşi aveau forma celor omeneşti, erau mai şi păroase. Câteva muşte cercetau partea trupului luminată de razele ce străbătuseră fereastra murdară. Un necunoscut împinse cu piciorul un braţ de paie făcând totodată semnul acoperirii. Se auziră glasurile ţârilor zglobii încercând să pătrundă prin mulţime. Stăpânul fuma; încerca să pară nepăsător. Îşi clăti gândurile în imaginea fixată undeva între dezgust şi miracol. Se substituia învelişului, acum rece, lăsându-se privit în mod neînţeles de curioşi.
-Numai de asta nu aveam eu nevoie, observă stăpânul grajdului, aruncând ca orice proprietar o privire ocrotitoare asupra vacilor suflând cu năduf. Acum nu ştiu cum să mă descurc, să scap de el. Poate vin să-l ia; îl vor băga în formol ca pe orice curiozitate. Eu unul l-aş îngropa printre…
-Ar spurca pământul lui Floareş, declară înfricoşată o femeie şi scuipă în sân după o căutătură aruncată mortăciunii.
-Trebuia să mi se întâmple tot mie. Parcă nu am destule pe cap… se potriveşte cu moartea mamei şi cu procesul. Nu ştiu unde o să ajung cu toate astea. Vând animalele şi mă călugăresc. Voi trăi precum acela care umblă toată ziua cu o carte în mână. Şi ce? El nu trăieşte?
Nu se plânge decât de lipsa de credinţă a celorlalţi. Eu n-aş avea nevoie de încă o minune, cum aşteaptă cel din vârful dealului şi n-aş căta să-mi scurtez numărul zilelor precum …
Ruşinat, Druţu ieşi afară. Nu reuşea să-şi ascundă durerea după cuvintele de felul celor care îi jucaseră în minte toată dimineaţa.
O ultimă privire şi avu sentimentul de recunoştinţă extatică, precum atunci când a văzut moartea unui om, când a avut prima femeie sau când i s-a părut că învinge timpul trăind câte o clipă din existenţa fiecărei persoane care trecuse prin camera sa.
Mai târziu, când dogoarea se înăsprise, întâlni cortegiul format din zburdătorii tinereţii însoţiţi de Mutu lui Ghigea, veşnicul căutător de chiştoace. Purtau uşa grajdului murdară de bălegar spre cimitirul animalelor. Acolo locuiau gazelele sărăciei. Se nelinişti. Nici dacă s-ar fi temut de moarte, nu s-ar fi aflat în starea asta. Roiuri de gânduri contradictorii i se ciocneau în minte. I se înmuiaseră picioarele. Era devorat de povara inutilităţii. Cenuşiu.
Rătăci fără a face vreun pas. Se lăsă purtat de boarea parfumată a locurilor copilăriei. Plumburiu.
Îşi biciuia voinţa pentru a porni în urma cortegiului, pentru a încerca un dialog al semnelor cu Mutu lui Ghigea. Ceva mai mult decât neputinţa îl reţinea la crucea fetiţei ce murise în împrejurări neelucidate. Cineva străin prindea viaţă în trupul său; îşi desfăşura aripile silfice, îngăima ceva în subconştientul ameţit de bombardamentul unor dorinţe de rut neîncercate până atunci. Transparent.
În văzul tuturor, puse fruntea pe crucea fierbinte pentru a simţi o arsură. Stacojiu.
Se gândi la sărutul de dimineaţă al Imdiolei. Îi trădase aşteptările unei vieţi nefericite cu un izvor continuu de pătimiri, întrerupt uneori de câte o sorbitură de bucurie. Clar-obscur.
Apucă pe o uliţă întunecoasă simţind dorinţa pentru puful firav de iarbă în sedimentarea noilor senzaţii. O zări pe Imdiola. Indigo.
Împietri. Era necesară o suită de explicaţii, fără a înţelege în prealabil ce se petrece cu el. Opac.
Flăcările neliniştii jucau în el; smulgeau câte o gură de scrum din inocenţa sa, îl amăgeau cu fierbinţeala lor muşcătoare. Roşu-aprins.
Se uita la ea surprins de lipsa ei de preocupare. Ca de fiecare dată, îi redescoperi profilul sinuos şi îi citi intenţiile din priviri.
Cenuriotranscojioclabscindoprins.
Roşul, verdele şi paloarea ei se descompuseră în scârţâitul metalic al unei porţi. În muzica serafimică, se reaşezară într-o icoană cu-n ciob lipsă, apoi, caleidoscopic, într-o imagine interpretată drept calul holdelor de aur sub formă de fetus.
Între urâţenia hazardului şi acest chip nou, regăsi prevestirea legătorii duhului.
-Să mergem acasă, şopti ea cu-n suspin ce-i trezi teama pentru cele mai ascunse gânduri.