o femeie ca o cetate niciodata neindeajuns de cucerita, cu toate turnurile incoltite dincolo in lumea ei uitata sfirsind propriul esafod al rastignirii si invierii ei... ai multe metafore originale de necontestat inca din primele versuri "femeia aceea era o cetate se înălța pe vîrfuri peste valuri cu turnurile ei se apăra de mîinile desfrunzite ale bărbaților" sau "epifania urca eșafodul încet coborîndu-se în pînză de mire într-o spirală adîncită cu ritmuri rupte sfîșiate buzelor ei războinice nemiloase în locuri știute pierdute mătăniile timpului picurau în palme de mag semne și rune" cu un final superb de adevarat, palpabil, rotund "depărtarea țipa își năștea clocotind munții învierea se întindea pe pietre ca o zăpadă căzută anume dimineața în oglinda pătată de sînge pe cer sub frig răzbunată dincolo de porți acolo unde nimeni nu o mai putea ajunge"... aproape iti citez toata poezia cautind metaforele... un poem reusit, un Virgil Titarenco imbracat in haine de sarbatoare.