odată cu toamna
trec prin mine trenuri poştale
nu să-mi aducă, în mare parte să-mi ia
pachete cu destinaţia cer.
în loc de timbre, ştampile, etichete imprimate
le pun timbruri vocale
basul, de exemplu, atât de jos încât
un trombon nu-l poate atinge, sopranul
mai subţire decât coaja de ou.

când ultimul tren se opreşte, e 3:59.
momentul acesta îl ţin minte cât voi trăi,
nu ştiu de ce, poate pentru faptul că un armăsar de pe
boltă nechează a dor de preerie.
mă uit şi nu văd nimic,
cerul e lucios ca o strachină pe care schiază cocorii
şi tăiat în felii.

atunci cad în genunchi.
tu îmi spui că am lipsă de calciu.
poate că da, poate că nu.
ştiu că e bine să-l consulţi şi pe Dumnezeu când
ajungi la răscruce.
în apa iordanului se mai poate vindeca un lepros,
mulţumesc şi te rog sînt încă uşi ne-încuiate.

după cântatul cocoşului
sentimentele mele ies în vârful picioarelor,
se încolăcesc în jurul planetei ca nişte pitoni adorabili,
cineva are impresia că în mormânt e
cea mai mare lumină.