Foto: Naan Lea

dac-ai ști
dac-ai putea sã auzi...
printre ramuri zbaterea timpului
în văzduh de granit fumegă lemnul ce-a mai rămas din case
vaier, neputință și teamă
mirosul rugurilor arse
pe strãzi desfundate, zgribulitã în poncho-ul ei învechit, Vrãjitoarea
Ochii oblici, gravi, pînditori, luminau cu sclipiri fugare figura gravă, sculptată în oval de piatră, de piatră arsă, chipul ei precum luna în ultimul pãtrar. Darul de a vindeca, înfãțișarea ciudată, îi atrãseserã aceastã denumire, fatalã pentru zorii unui veac învãluit în negurã deasã. Puțini își aminteau cum rãmãsese în urma valului de tãtari, această sălbăticiune singuratică, fără părinți, fără rude. Pelerina prea lungă, prea grea, un mănunchi de foi galbene legate în piele și o scoică păreau a fi singurele ei bunuri și nu dădea voie nimănui să le-atingă.
Se aciuise la marginea urbei, acolo unde se ridica trufaș primul turn. Turnul sfida norii. Norii aduseseră ploaia. Ploaia nu se rãzbuna. Ploaia oprea vãpaia incendiului de după boală. Epidemia trecuse. Urmase focul și urmase ploaia. Ploaie monotonã, persistentã și rece. Ploaie binefăcătoare. Ploaie.
Nu vorbea niciodată. Își lăsa leacul, o fiertură de plante, la poarta celor bolnavi și trecea mai departe. Tăcerea ei asemenea scoicii pe care o purta pretutindeni. Din scoicã se ridica deasupra nopții marea, suflet neodihnit în cãutarea unei case.

O gîză. Picătură de rășină în arșița dup-amiezii de vară. Se topesc... sfîrșala, tînjala și dorul. Prezentul înconjoară trecutul, chihlimbar al memoriei în care timpul nu vrea să moară. Din ceață imaginea casei. Construită la sfîrșitul secolului al XIX-lea, cu stucatură și basoreliefuri, aceasta purta amprenta vremii. Avea o curte mare, cu loc de joacă amenajat din nisip, cu rondouri de flori frumos îngrijite. În curte se afla o cișmea care se vărsa printr-un șanț cu apă limpede, asemenea unui pîrîiaș de munte. În zilele senine preaplinul cerului se revărsa deasupra apei oglindă. O alee presărată cu pietriș ocolea rondourile și terenul de joacă. La capătul aleii, se deschidea printr-o boltă alcătuită din ramurile împreunate a doi brazi crescuți din lumină, grădina, tărîm fermecat. De-aici, printre tufe de rozinchine, continua o potecă îngustă. De-a lungul acesteia înfloreau de primăvara devreme ghiocei, petunii, viorele. Vara dădeau în pîrg frăguțe, căpșuni și mai tîrziu, zmeură și mure. Pomi fructiferi mărgineau poteca. Pomii purtau toți cîte un nume. Cel mai îndrăgit de noi toți era Pomul cu mere de aur. Mai erau pruni, piersici, cireși și vișini. Un corcoduș bătrîn străjuia filigoria din lemn, unde, cînd timpul permitea, luam masa. O populație fantastică anima această lume vrăjită. Milioane de făpturi își ordonau viața după reguli nescrise dar extrem de precise, întocmai precum drumul astrelor pe cer. Îmi plăcea să mă ascund în iarbă printre gîze, să le privesc jocul neîntrerupt, să simt că fac parte din toate acestea.
Mai erau și zile cu ploaie. Zile provinciale și triste și-atunci fugeam. Fugeam și m-ascundeam în pod. Am aflat mai tîrziu. Stăpînul de dinainte al casei fusese un colecționar de antichități. În urma lui mai rămăseseră prin mansardă tot felul de vechituri. Îmi plăcea să scotocesc printre ele. Și-aici altă lume își dezvăluia chipul ei neștiut. Într-o zi am descoperit într-un scrin prăfuit o carte învelită în coperți din piele. Mii de gîze mici dansau printre filele ei alcătuind scrieri ciudate.

Cartea are paginile mîncate de timp, nu se mai poate citi. Printre rînduri, tot felul de mîzgălituri. Adorm. Și povestea cine-o va spune? Adorm și devin adiere de vînt. Să citesc, dar nu știu. Foile se deschid singure, și eu pătrund în adîncul lor ca înlăuntrul unei flori cu parfum necunoscut. Departe, departe...
Mi-e frig. Încă mai plouă. Crepuscul și teamă. Neliniștea aceasta morocănoasă...nu-mi amintesc nimic, doar cuvinte dintr-o frază al cărei înțeles nu-l deslușesc: într-o zi, timpul, vom deveni ...

Am refăcut drumul de o mie de ori.
Strada lungă și rîul, cale de aur printre sloiuri de gheață.
Vîntul a gonit mai aproape muntele dalmațian. Îi poți simți răsuflarea, aleanul... Sălbatice rațele învață iar zborul. Vor pleca în țara unde cerul se unește cu marea. Au venit cînd altele plecau și vor pleca atunci cînd altele vin. Nedeslușită tînjală și dorul. Un cîmp de soare între munte și rîu. Mijlocul raiului, stepa, acolo imperiile nu pot ajunge, nu pot construi, demola și zidi.
Noi sîntem Poporul și tu aparții, mi-au spus într-o zi oamenii mici, foarte mici, cu luminițe și cu făclii - destinele lor îmi spun unii.
Astăzi frații mei loviți, umiliți și uciși se ridică la cer. Cîntecul lor în văzduh, precum fumul.
Pe acoperișuri stăruie iarna. Troiene mari se prăbușesc. Dezolarea și spaima. Vor pleca, toate, toate.
O zbatere timpul printre ramuri de vînt.
Nedeslușită încă, sfioasă dar fără tăgadă, va veni primăvara.
Vrăjitoare!

Foto: Naan Lea