Am evadat un timp, ca să-mi dau seama. Furoul franţuzoaicei, zbierătele, bătăile în pereţi, lălăitul de dimineaţă, băile, liniştea, bucătăria, mireasma de mort a frigiderului, canadianul. Jean-François. Prima sărmăluţă. Râsul. A trecut anul, ca şi tăcerea. Înveţi să te baţi cu toţi şi mai ales cu tine. Şi nu e nimic mai real decât o plecare cu sufletul dezbrăcat, la vedere, fără duplicitate sau joc de glezne. Aş vrea să spun că am crescut şi am aflat ce e iubirea, nu. N-am nicio idee. Am avut momente când am presupus c-am nimerit-o, în sfârşit, şi mă făleam grozav. Nu. Iubirea e o dorinţă susţinută de neîmplinire. Am găsit asta într-o carte, ca motto. E un tip de iubire, da, cel mai sfâşietor. Căci întâmplându-se iubirea se traduce într-o serie de rateuri, bâlbâieli, greşeli, aşteptări eronate, aerate, încrezute. Cea mai frumoasă e iubirea netrăită, căci e diafană, n-ai ce analiza, căci omul n-a zis nimic, n-ai ce aştepta, că doar nu e acolo, n-ai pe cine învinovăţi, ca doar eşti singur.
-Şi dacă ţi-aş fi spus? Ar fi schimbat ceva?
-Da! Te-aş fi ajutat, ne-am fi ajutat, nu ne-am fi privit tâmpiţi, dacă mi-ai fi spus…
-Acum erai în cealaltă cameră... Citeai poveşti.

Am ajuns în Franţa fără voia mea, pasată de către o prietenă unei agenţii de baby-sitters care s-a dovedit a fi cu totul altceva. Când André mi-a propus să spăl vase în dosul unui restaurant mi s-a părut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior; căci André nu m-a întrebat nimic, cred că a înţeles după felul în care priveam peste umăr, după modul în care fugeam în spate de fiecare dată când recunoşteam un client. Cine-şi imaginează că Parisul e romantic, n-a trăit acolo şi nu şi-a luat bocanci în gara de nord, în timp ce dormea pe jos, cu un bilet îndesat în sutien, pentru de a doua zi. Au fost două săptămâni între fuga de la agenţie şi André, în care am dormit prin parcuri, pe rutele turiştilor, unde era mai sigur, şi prin gări. Plescăiam privind oamenii mâncând pe stradă, speram să lase o parte din ce mâncau în tomberon, vorbeam de ruşine în limba engleză şi vizionam jafuri. Primul, doi negri pe un scuter agăţau poşete, şi mi-am vârât adânc biletul în sutien. Iar al doilea, un jeep din care au ieşit patru negri şi-au jefuit un magazin de parfumuri, iar în loc să mă oripilez am pufnit în râs. Numai în Franţa pot negrii să fure parfumuri. În curând m-am prins că aşa sunt ei, francezii, diferiţi. Gândesc altfel, iubesc altfel, de exemplu Antoine, ospătarul, n-ar fi înţeles niciodată căsătoria mea cu Artur (Artur fără h, căci soacră-mea-i o imbecilă). Subteranele prin care trăiesc, pe sub luminile ce ameţesc turişti, au devenit o magmă fără amprente în care evadez. Evadez dintre morţii români, căci n-am nimic cu cei nu francezi. Unii spun că am fugit, nu ştiu decât că s-a terminat, şi asta mi-a dat certitudinea că ziua de mâine, e doar o zi, prin care, orice-ar fi, voi trece, căci nu mă mai leagă nimic, şi nimic nu mă mai poate târî, cum își târăşte un copil jucăria după el. Nimic. Aș putea să mă mai tânguiesc puţin, să vă spun că să fii prostituată a fost oribil, adevărul e că n-a fost, ar putea fi pentru altcineva. Pentru mine a fost o calamitate prin care am trecut inertă, ca atunci când îţi seacă o mare şi te uiţi zâmbind la o furtună, căci vine degeaba. E o furtună de nisip, un infern în cer, iar tu te plimbi calm pe dedesubt, prin ea. Cam aşa a fost pentru mine prostituţia, un nimic în aer, nisip în ochi, poate de aceea am şi avut curajul să plec. André ţipă după mine să mă prezint, să mătur, că nu-ştiu-ce a făcut un nu-ştiu-cine, şi-o să merg rapid, în fugă, ţipă bine, şi-şi permite pentru că m-a salvat, pentru că n-am un ban şi pentru că-s româncă. Staţi, nu vă atacaţi, nu contează, sunt doar o străină. Aşa că mă duc. Iar când spăl, de fapt, mă spăl pe mine şi încet mă vindec de Artur, şi de România, de slujbe la fel de proaste, dar mai prost plătite. Nu mă deranjează, dacă sunt aici, este pentru că sunt dependentă de liberul meu arbitru, e pentru că sunt o pământeancă înrăită şi dacă aş fi înger m-aş sinucide. Chiar dacă aici mi-e străin totul, până şi dezordinea personală devine impersonală, gunoiul meu e străin de mine, ciudat, nu? Când o sa miros a alta, vin acasă.