iată iubito, e poarta deschisă
şi câinii plecaţi prin păduri,
bate-un vânt tomnatec peste şuri
intonând o doină imprecisă,

nu e nici un om acum în sat
chiar de-s toate lămpile aprinse,
uliţele dorm sub frunze ninse
ascunzând prin pietre un oftat.

nu te chem să vii aici la mine,
strig, dar altfel ca până acum,
te iubesc din satul ăsta scrum
aşa cum pot să te iubesc mai bine,

ca un gutui împovărat de dor
după copilul ce îi doarme-n trunchi,
şi uite, chiar durerea din rărunchi
o pun să şadă mută în decor

ca să mă crezi că nu ascund nimic
în traista de ţăran rămas acasă,
că viaţa, uite, o aşez pe masă
la cină să poţi rupe câte-un pic.