eu, învelitorul tău, vărs lacrimi căci mi s-au deschis ochii și am văzut că sunt gol și voi muri

patruzeci de zile și patruzeci de nopți m-am târât prin ghețurile irisului tău translucid și-am deschis stăvilarele cerului inimii mele peste goliciunea spinărilor tale, ariel.
acum sunt o cruce de carne de care sufletul tău atârnă ca o cămașă fără cusătură. am scos din tine grămezi de aur curat și izvoarele de sus și izvoarele de jos și lăstunii de miere, m-am spălat cu roua trupului tău și acum al meu trup e la tine. și trupul tău mă dorește. se mistuie în lumina gurii mele.
dar îngerul a suit pe cumpăna cerului o talpă deasupra gurilor mele deasupra sânului tău a lipit suflet pe suflet zicând cu glas puternic: lazăre, ieși afară! eu te-am sărutat și am început să plâng tare. el i-a mai zis: dă-mi dreapta ta să coborâm în mijlocul cioplitorilor din Rama să facem două grămezi de capete până dimineață.
ce ai? oare nu trăim noi pe acoperișul templului și nu vindecăm noi trupul acesta înalt? pentru ce vrei tu să-l dăm cu împrumut hecatei? cum se va face lucrul acesta de vreme ce eu nu cunosc fața ta și fața ta e o nesfârșită ploaie de limbi spoite? și o învelitoare de pânză de in stomacul tău? tu dormi? cu adevărat, treacă de la mine răstignirea spinării acesteia. facă-se voia sânilor tăi.

să ieșim....

când s-a strâns o mulțime mare de pești a spus pilda aceasta, după ce a cântat de trei ori cocoșul, după ce și-au înghițit arginții, au scris pe spatele măgarului toate acestea

.... apoi sufletele ni s-au întors și au intrat pe nas și pe gură