camera devine cu atât mai mică cu cât tu ești mai departe
absent îmi întinzi mâna pe fereastră și eu nu știu
dacă să te prind sau dacă să plec când singura mea chemare
este una solitară în mijlocul intersecțiilor
dragule noi toți suntem în războaie care se termină în remiză
ne luăm hainele și plecăm întregi acasă
ne uităm la schițele vieților noastre mici și ne frângem
sub duritatea unui deget care anunță
că este timpul să murim
mai are sens să ne cufundăm în fatalitate când
nu ne aparținem pe veșnicie
ci mereu trecutului și momentelor perfecte
lângă un snikers și un pahar de cola la miezul nopții
camerele sunt sufocante când tu tai aerul prin gândul că nu ești
am vrut cândva să scriu pe un copac tânăr numele noastre
ca să crească și cerul să-l vadă
dar drumul până acolo era prea lung iar tu oricum n-ai fi știut
că în anul următor era deja hârtia pe care scrijeleai un alt tip de nefericire