Tocmai s-a introdus! E un semn distinctiv, încadrat într-un cerc de culoare roșie, care are în mijloc o bormașină tăiată printr-o diagonală colorată în negru.
Abia aștept să-i spun și lui Adrian, să văd ce ochi or face Paul sau Virgil, dar mai ales să-i văd mutra imecilului. Ohoo, el nu va citi Monitorul Oficial, nu, pariez că nu va citi! Și, mâine dimineață, în zori, își va scoate instrumentul și va penetra sălbatic ultimul perete rămas, probabil, virgin.
Atunci mă voi trezi,din nou, dar de această dată voi forma calm, sigur de victorie, numărul de telefon care, până mai ieri , nu anunța decât că-s un reclamagiu.
Îmi voi turna din șampania gata frapată, după ce frigiderul meu Artic a dansat în ultimile luni ca un pinguin la Ecuator, pe ritmuri de metal. Când mă gândesc de fapt cât de simplu a fost, mi-e ciudă că nu mi-a venit ideea acum vreun an. De fapt, pe atunci, abia mutat, îmi încolțise doar gândul răzbunării. Copiii mei dormeau încă printre cutii, genți cu haine, umerașe spânzurate ca niște vele de corabie nebună, când brusc a început: Un zgomot ușor prima dată, timid aproape, ca o tatonare, apoi din ce în ce mai îndrăzneț, sfidător apoi, cinic de-a dreptul, ceva mai târziu. Am crezut, sincer, că omul e un meloman înrăit. Modul cum folosea instrumentul semăna cu o uvertură a la Bach unde sunt notate, crescendo, indicații clare: ușor, repede, din ce în ce mai repede, și mai repede, cel mai repede!
Dar se făcea prea brusc liniște ca să fi fost vorba de un sistem. Nu, omul era un ageamiu, dar unul pervers. Când credeam că a obosit revenea cu o furie și mai mare asupra obiectului neprețuit. Soția mea ajunsese să-i denumească partiturile după programul desfășurat: ”Încălzirea”, ”Furia”, ”Melancolia”. Ultima se referea* la un rezultat creat printr-o acțiune specifică intervalului orar 21,30-00,30.
Nu vreau să mai insist asupra faptului că apelul la ”sectorist”, reclamațiile la Asociația de Proprietari, descrise și de vecinul de la trei, Adrian, nu au avut niciun efect! După maximum o zi de pauză,( de câte ori nu am sărbătorit noi, Adriane, considerând că, în sfârșit, am înfrânt?), maniacul își relua partitura. Dar cum și-o relua? Cum și-o relua?! Doamnei Melania, știe tot cartierul din ce familie se trage, i-au spart ceștile de porțelan moștenite de la tatăl ei, fost ambasador prin Asia. Și mai câte! Dar faptul că nu înțelesese, după ce am fost de multe ori la ușa lui(Adrian mi-e martor), și l-am rugat, vai, cum l-am mai rugat, să pună pe la unu p.m. ”Melancolia”, ci nu ”Furia”, că vreau să-mi culc copiii, m-a revoltat la culme!
Auzi: ”Eu pun Melancolia când vreau! Azi, decât Furia!”. ”Omule, te impor, i-am zis, sunt mici...”. ”Mici, mici, noi nu ne împiedecăm de lucruri mărunte. Și apoi prea faceți nazuri, alții au vecini criminali, îl au pe Cioacă!**
Copiii mă întrebau de zor: ”Tată, cine e Cioacă, e mai tare decât vecinul?”
Am scos un cerșaf alb pe geam: ”Vecine, hai să ne cunoaștem, uite, mâine e zi de pomană, face soacră-mea niște sarmale...”.
Zice:” Da, viu, da' viu și cu soacră-mea”.
Dar nu a venit doar cu ea. Ci și cu cumnatul. Ba chiar și cu un fost cumnat pe care l-a prezentat scurt:”După ce stai de vorbă cu el cinci minute, veți fi prieteni pe viață”. Am stat. Până m-au convins că vorbesc cu indivizi speciali. Habar nu aveam că bormașina e o armă. Au dus degetul la buze și mi-au zis: ”Nici nu știi cu cine vorbești! Ce știi tu despre oameni ca noi?”. Când au plecat era dimineață. Nu mai aveam sarmale,vin, în general nu mai aveam nimic. Cei doi mi-au pus mâna pe umăr și mi-au zis: ”Peste o săptămână venim să vedem dacă ai înțeles!”
În fine, de astăzi s-a terminat. Am văzut cu ochii mei anunțul, detaliat, (ohoo, ce roșu superb), prin care va fi interzisă.
E șase dimineața și...nimic. Nimic,nimic,nici un zgomot!
Adorm zâmbind. Iată ce înseamnă să scrii la gazetă. Iată societatea civilă! Adriane, în sfârșit, am înfrânt! Și mai scriai că...
..................................................................................................................
Jurnal post victorie
După ce am înfrânt, ultimile cești ale doamnei Melania tot s-au spart.
Copiii râd mereu și-mi tot spun că bormașina e mai tare decât Cioacă
Soacra mea a învățat ultima rețetă de gogoșari umpluți de la soacra ”bormașinei”.
Nevasta mea e în stare acum să precizeze cu două secunde înainte când anume se va sfârși ”Furia” și a ajuns la performanța de a anticipa cu trei-patru secunde momentul când va debuta ”Melancolia”.
Astăzi am găsit un bilet lipt pe ușă: ” Fraiere, am inventat bormașina cu surdină, dăm găuri pe unde nu te aștepți!” Semnat: cumnații
Ni-e atât de dor de vremurile în care măcar auzeam bordmașina încât îi invităm pe cumnați, săptămânal, la noi, dar nu înțelegem de ce atunci când începem să fredonăm, duc mâna spre tâmplă și ne aruncă scurt: ”Nebunilor!”
Note de subsol
* Este vorba despre acea penetrare lentă a burghiului care pare că ezită în acțiunea de pătrundere ceea ce, conform cercetătorilor bretoni, ar crea un vid existențial numit, aprioric, melancolie
** La vremea narațiunii, împotriva numitului Cristian Cioacă, polițist acuzat de uciderea soției, Elodia, nu fusese declanșată procedura urmăririi penale.După zece ani, autoritățile au considerat că, totuși, e cam mult.
Comentarii
- răspuns -
a.a.a. -
Dragă Sebi,
Mai întâi de toate, sper ca aceste rânduri să nu te găsească surd, nu că ai citi cu urechile, dar poate vei dori să pui pe oareşcine să-ţi citească această filipică, să te simţi ca un conte lungit între (i)ele, spărgând struguri muiaţi în sos de migdale şi accesând Hermeneia. Aşadar, dragul meu posibil surd:
află că am luat la purtător neuronal semnul antibormaşină şi mi-am achiziţionat una bucată. Una bucată de tir plin. Sincer şi complet onest şi corect să-ţi spun, m-am codit cum se codeşte craiu' la-nsurătoare timp de câteva zile + v'o două săptămâni - să i-l lipesc mârlei pe uşă, să nu i-l lipsesc, să i-l lipsesc, să ma atârn de tavan... Pentru că de ce din ce motiv: datorită din cauza faptului că, imediat după primirea scrisorii tale (pe care am simţit-o ca pe a doua venire a mântuitorului şi pe care am sărutat-o stând în genunchi, cu moaca spre răsărit, cum am mai sărutat numa' la 13 ani, când m-a pus Vivina, în vie, să-i pup rotulele, prin ştrampi, vreo patru ceasuri, de mi-am făcut un bot cât Cheetah ) , imediat după scrisoarea ta, spuneam, mi-am luat un rânjet de asin mângâiat dupa ceafă, mi-am pus cămăşa de duminică, m-am dat din urechi până-n călcâie cu agheasmă, mi-am îndesat o legătură de usturoi în chiloţi şi am tăbărât la uşa ţopârlanului comunist, adică a ucigaşului de ciocan, scăriţă şi nicovală. Mi-a deschis şi m-am mirat până la stupefacţie uluită că, de data asta, nu mai era în bipu' gol şi nu se mai scărpina în icsicselul plin, ci era aproape decent: chilot tip zeghe Jilava, care cădeau elegant până sub genunchi, maiou tip tractor U650, cu "anchior" galben, iar din pieptul său răsărea neterminatul peisaj al lui Grigorescu - Pădure cu mistreţii morţi. Zâmbea apocaliptic şi, între trei coji de răsărită pe care mi le-a tuflit între ochi, m-a intrebat ceva aproape inteligibil. Cum era prea târziu să fug, iar zborul prin geamul de pe casa scării mi se părea oarecum riscant, m-am mulţumit să-i laud tonusul, să-i spun că ultima partitură după Vivaldi îi iese nemaipomenit atunci când o începe la trei de noapte. Apoi, numai şi numai ca să-mi dovedesc restul infim de bărbăţie şi puterea de încasare, am adus vorba de semnul despre care mi-ai spus. După numai cinci vorbe şi trei interjecţii din partea mea, târla s-a prins ce şi cum si mă aşteptam la o dură discuţie contradictorie, cu argumente aristotelice, de tipul cosmosului mitizat, despre utopia libertăţii din perspectivă metafizică, despre defragmentarea logosului ideilor înnăscute, până la discrepanţa dintre cotitura lingvistică şi aparenta lipsă de nevoie a limbajului în arta castraveciorilor în oţet. Numai că totul s-a terminat mult mai paşnic: fleoşc, fleoşc, bum, bum! Dârla mi-a aplicat, destul de subversiv, două palme peste gât şi două nucleare dorofteice sau butice în ochiul stâng, de-ţi scriu acum cu lupa. I-am mulţumit pentru timp şi am plecat legănatu.
E de prisos, dragul meu Sebi, să-ţi mai scriu că n-am mai putut să stau în propria mea casă şi m-am mutat în tir, tir care e luat cu chirie şi-l mai am la dispoziţie trei zile, M-am culcat printre acele semne îmbrăţişând, destul de mămos, bucăţile de carton. N-am abandonat nicio secundă lupta. Când m-am trezit, i-am dat unui puşti 5 lei, de acadele, ca să-i bage jigodiei, pe sub uşă, un semn de ăla. A venit înapoi, mi-a arătat 50 de lei, m-a intrebat dacă am idee de unde-i are, apoi a scos o praştie şi mi-a spart geamul de la bucătărie. M-am strecurat eu însumi (că fie-s curajos din cale-afară, fie a început să-mi placă bătaia) până la pragul dobitocului, şi i-am umplut uşa de cercuri roşii. Ah, nu vreau să-ţi spun ce orgasm de linişte mi s-a pogorât din urechi, ce satisfacţie (mu)zeistică am avut... A doua zi mi-a explodat butelia.
Azi noapte, chiar când îţi scriam acest bocet, fiind în tir, am îngheţat. Cataclismul metalic se auzea din podea. Până să fiu în stare să raţionez din nou, s-a ivit ţestosu' mârlanului, purtat de o rânjeală demonică şi ştirbă. Apoi, ca Lucifer din fundul iadului, a apărut şi bormaşina rotindu-şi halucinant limba oţelită. N-am mai auzit decât "mi-era frică să nu mori, ţi-am făcut aerisire".
Acum bat străzile, e 4 de noapte ori de dimineaţă, şi mă gândesc că nu mai am decât o soluţie, cea mai inumană cale de apărare pe care am sperat să n-o pun în practică niciodată: mă voi propti în uşa lui, îmi pun armură şi coif, şi încep să-i recit din Adrian Păunescu. Dacă nici aşa nu crapă râia, înseamnă că nu există Dumnezeu.
Acum te las, sper să te regăsesc în toate urechile.
Cu prietenie,
camaradul tău de tortură.
a, când am făcut io armata?
sebi -
prin 90, ierea răzbel și săream cu parașuta. aha? cum adică câte parașute?
să vă fie rușine pentru ce ați spus mai sus!