uneori aș vrea viața
să treacă repede
ca un vînt neașteptat care trîntește o fereastră
spulberă foile albe de pe o masă de lemn
(oare de ce masa trebuie sa fie de lemn acum)
le răspîndește în aerul puțin umed
al dimineții
le lasă să plutească ușor
pînă ajung să își atingă obrazul pal de noroiul proaspăt
amintind de deznădăjduita ploaie a nopții
(deja simt că asta nu mai e poezie ci doar - de ce doar - proză)
alteori aș vrea să treacă așa de încet
ca într-un artificiu cinematografic
să pot urmări cu degetul tăietura fierbinte a fulgerului (ce poetic sună)
și să nu mă frig
să trec prin fața trenurilor năprasnice să le simt neînfrînata poftă de aer
aș vrea să cad prin turla unei mînăstiri și să mă sfințească 4 anotimpuri
(nimic religios pînă aici)
uneori aș vrea să îmi trăiesc viața cu literă mică
într-o copilărie perpetuă
ca o evadare mereu pe rewind
(alas, nelipsitele cuvinte englezești)
ca și cum copilăria nu ar fi cauza tuturor nefericirilor mele
cauza tuturor femeilor perfecte
cauza tuturor poveștilor nemuritoare
(aici se vor recunoaște toți cititorii mei)
alteori aș alege să nu mai fie litere
să pot lăsa cuvintele acolo unde s-au născut
să nu le amăgesc cu o celebritate care nu există
sau poate să le învăț doar pe de rost
cu ușile închise cu inima închisă
uneori (de ce oare trebuie să fie doar uneori)
mi-aș dori să mai trăiesc odată
doar așa ca o vacanță perfectă
să mă pot plictisi
să pot să spun că moartea e o eventualitate
să pot să nu mai fiu
atît de mult atît de netrăit
cum sînt acum
cînd scriu
(de ce oare scriu toate acestea)